Tudor Muşatescu

in Lecturi la lumina ceaiului

 

Musceleanul Tudor Muşatescu (1903-1970) a debutat în literatură de timpuriu (1926), cu un volum de versuri, „Vitrinele toamnei”, în care se identifică ecouri din George Topîrceanu, Ion Minulescu şi Adrian Maniu, fapt inerent pentru un începător. Respectînd adevărul, îi datorăm şi un roman, „Mica publicitate” (1935). Gloria definitivă a atins-o cu o serie de comedii satirice de moravuri, în genul teatrului bulevardier francez, arhicunoscute şi astăzi: „Titanic-Vals” (1932), „…escu” (1933), „Visul unei nopţi de iarnă” (1937) sau „Profesorul de franceză” (1948). Nu se cade să fie omis nici volumul de scrisori vesele „Doresc ca micile mele rînduleţe” (1945), pentru unii pline de originalitate, iar pentru alţii destul de banale şi cu accente supărătoare de kitch. Prin verva şi umorul risipite în aproape tot ceea ce a scris şi în şuetele spumoase de la cafenea, ani în şir, Tudor Muşatescu a fost sarea şi piperul literaturii române. Cîntecul de lebădă al maestrului l-a reprezentat serialul de aforisme publicate săptămînal în revista „Contemporanul” şi care, în 1970, aveau să fie adunate în volumul „Fiecare cu părerea lui”, rămas în posteritate ca o culegere de „muşatisme”, de fapt, înţelepciuni şi vorbe de duh. Admiratorii lui Tudor Muşatescu şi-l amintesc în anii săi din urmă, cînd, la cererea televiziunii din acea vreme, scria în continuarea romanului (rămas neterminat) „Minunile Sfîntului Sisoe” al lui George Topîrceanu şi făcea haz de necaz cu vocea lui piţigăiată, din cauza cancerului în gît, care-l chinuia de ani buni, dar care tot nu l-a dat gata. „Muşatismele” sînt altceva decît aforismele cu tentă filozofică ale lui Lucian Blaga, „Pietre pentru templul meu” (1919) sau definiţiile rebusistice publicate de Tudor Arghezi, „Cuvinte potrivite şi încrucişate” (1934). Recitind, cu atenţie, volumul lui Tudor Muşatescu, o adevărată raritate bibliofilă, îi putem împărţi strălucitele producţii în 3 categorii: aforisme propriu-zise, calambururi şi „pastile” (scurte dialoguri pline de haz). Umorul, ironia fină, paradoxul, satira şi jocul subtil de cuvinte sînt caracteristicile de bază ale acestui tip de literatură, numită şi „literatură de frontieră”, care înnobilează prestigiul unui umorist plasat de critică în imediata apropiere a lui I.L. Caragiale.

Aforisme propriu-zise

* Era atît de zgîrcit, încît noaptea lătra în curte, ca să facă economie de cîine.

* Unii trăiesc gratis, alţii degeaba.

* De ce prostul e mărginit, atîta vreme cît prostia este nemărginită?

* Bănuitorul se trezeşte înaintea ceasului deşteptător, ca să-l controleze dacă sună exact.

* Primăvara, cînd vin rîndunelele, pesimistul zice: „Vezi, rîndunelele se duc”.

* Caloriferul închis e mai rece decît frigiderul în funcţiune.

* O idee bine clocită trebuie să facă adepţi, nu pui.

* De ce militarii au acte de stare civilă?

* Nu sînt sensibil la frig. Chiar şi gerul mă lasă rece.

* Numai după invidia altora îţi dai seama de propria valoare.

* Femeile nu înşală. Compară.

* Plictiseala lungeşte ziua şi scurtează viaţa.

* O plantă care provoacă insomnii: laurii altora.

* Amintirile unora se numesc remuşcări.

* N-am cerut vieţii nimic. Tot ce-am avut, i-am smuls. Şi tot ce n-am avut, mi-a furat.

* Viitorul unui om e ca al unei lumi: se construieşte, nu se visează.

* Am văzut o înmormîntare unde mortul era vesel. Îşi lăsase toată averea Academiei Române.

* Te-ai întrebat, vreodată, cîte mîini au făcut pîinea pe care o duci la gură cu o singură mînă?

* Una e să ceri, alta e să cerşeşti, şi cu totul alta să revendici.

* Era atît de urîtă, încît, cînd se strîmba, era mai puţin urîtă. (Acest aforism se aseamănă cu un altul găsit într-un roman poliţist de Raymond Chandler: „Era atît de zbanghie, încît, cînd şedea lîngă mine la masă, mînca din farfuria mea” – n.m.)

* E foarte greu să ai spirit în fiecare zi. Unii au doar din cînd în cînd, iar cei mai mulţi nu au niciodată.

* Presa este ierbarul florilor de stil presate în fiecare zi.

* În presă, tinereţea unei publicaţii se măsoară în numărul de exemplare.

* Presa nu trebuie să fie gura lumii, ci vocea ei.

* Cînd porcul trece de 300 de kile, încetează de a mai fi porc. Devine exponat.

* Unui măgar cînd îi spui „asin” e ca şi cînd în loc de „mă” îi spui „domnule”.

* Fiind atît de preţioasă, viaţa trebuie plătită scump.

* Cea mai scumpă bijuterie a omului este mîna lui de aur.

* Adevăraţii cai de curse nu aleargă pentru premii, ci numai ca să-şi pună sîngele în mişcare.

* În ziua victoriei, nu uita să-ţi aduci aminte de înfrîngerile anterioare.

* Fără mintea omului, omenirea ar fi trăit în patru labe.

* Numai covoarele se nasc pentru a fi călcate în picioare.

* Nu regret nimic din ce am făcut în viaţă. Regret ce n-am făcut.

* Gloria, cînd moare, nu face testament în favoarea nimănui.

* Invidia vorbeşte cu buzele tivite.

* Un om fără amintiri este ca un cimitir în care numele morţilor s-au şters de pe cruci.

* Protestează, dar nu cîrîi.

* Una e să crezi, şi alta e să fii credul.

* Cînd ţi se cuvine ceva, nu cere. Pretinde.

* Cele mai obositoare zile sînt acelea cînd nu ai nimic de făcut.

Calambururile sînt jocuri de cuvinte cunoscute încă din Antichitate. Homer, Cicero sau Plaut au cultivat această specie literară. Iată o mostră. Cică un general s-ar fi dus la Oracolul din Delphi şi l-ar fi întrebat dacă e momentul să plece într-o bătălie. „Domine stes” (,,Stăpîne rămîi”), i-ar fi răspuns Oracolul. Dar expresia (un omofon în toată splendoarea) mai poate însemna şi „Domi ne stes” (,,Acasă nu sta”). În Evul Mediu, calambururile s-au răspîndit în toată Europa. Tudor Muşatescu a denumit calamburul „Balul mascat al vorbelor serioase”. Să-i dăm cuvîntul.

* Nu-ţi băga nasul unde-ţi fierbe oala.

* Banii n-au miros, dar au parfum.

* Nu aduce un an bun ce aduce un ceas rău.

* Cine fuge după doi iepuri oboseşte.

* Unde nu e cap, vai de pălărie.

* Cine rîde la urmă n-a înţeles gluma.

* Cînd pisica nu-i acasă, te întrebi unde-i pisica.

„Pastile” (scurte dialoguri pline de haz)

1) – Aveţi ouă proaspete?

– Numai împuţite, cucoană.

2) – Cum te cheamă pe tine, Ionele?

– Paraschiv, tanti.

3) – Nenea, cît costă de 3 lei şuncă?

– 5 lei şi 50 de bani, puişor.

4) – Ionatanele astea ce fel de mere sînt, bade?

– Pădureţe, coniţa mea.

5) – Dacă ieri a fost marţi, astăzi ce zi este?

– Sîmbătă, coană mare.

6) – De ce te-ai îngrăşat aşa, soro?

– Dimpotrivă, am slăbit.

– Atunci, de ce ai slăbit?

7) – La dumneata ceasul e tot 12 punct?

– Nu, e 12 virgulă.

8) – Ce fel de pom e stejarul ăsta?

– E salcîm, conaşule.

9) – Deci, cînd vin, sun la sonerie?

– Nu, la trîmbiţă, boierule.

10) – Ţi-ai pus ghetele-n picioare?

– Nu, în mîini, mămico.

11) – Mititei ai, tovarăşe?

– Am, şi mi-i creşte soacra la ţară, căci ăia de-i vezi pe grătar sînt cîrnaţi.

Dar Tudor Muşatescu, un cozeur plin de vervă, care alături de Tudor Arghezi, Ion Barbu, Victor Eftimiu, Alexandru Cazaban, Păstorel sau Puiu Iancovescu a făcut epocă în cafenelele bucureştene, a fost şi un anecdotist fără egal. O perlă de-a lui, lansată dimineaţa la „Capşa”, pînă seara era cunoscută la Iaşi, sau la Piteşti. Întrucît anul acesta ne-am propus să fim mai darnici cu buna dispoziţie, un leac important împotriva bolilor sufleteşti, vă oferim cîteva dintre anecdotele care l-au făcut celebru pe Tudor Muşatescu.

  1. Prin 1926, pictorii Paul Miracovici şi Constantin Baraschi restaurau o biserică în Cîmpulung Muscel. Muşatescu îi vede pe schele şi le strigă: ,,Cum vă plăteşte, mă? Cu ziua sau cu sfîntul?”.
  2. Marele comediant Puiu Iancovescu, atît de fermecător pe scenă, în faţa hîrtiei albe aproape că paraliza. Nu era în stare să scrie 3 cuvinte. De aceea, cînd trebuia să dea vreun interviu la ziar, cerea întrebările şi apoi prietenii gazetari îi scriau răspunsurile. A doua zi, la cafenea, deschidea ziarul şi exclama: ,,Mă, ce deştept mai sînt!”.
  3. Tudor Muşatescu era sergent TR în Regimentul 1 Artilerie Grea din Craiova, condus de colonelul Dumitrescu. La 6 decembrie, de Sf. Nicolae, urma să aibă loc jurămîntul recruţilor, în funcţie de confesiunea fiecăruia. În regiment se găseau şi 4 turci, din Dobrogea. Cu toate intervenţiile sale, nici hogea de la Ada-Kaleh, nici cel de la Medgidia nu s-au prezentat în ziua jurămîntului, astfel că turcii au rămas „nejuraţi” din lipsă de confesor. Dar ordinul era ordin şi toţi recruţii trebuiau să depună jurămîntul. Atunci, colonelul a hotărît: ,,Domnilor, nu mai putem aştepta pînă cînd hogea, sau papa, sau vizirul, ce semiluna mă-sii e, să vină la Craiova de la Stambul, sau din Asia mă-sii, unde o fi! Aşa că, pentru a ne conforma ordinelor primite, chiar astăzi, turcii vor fi botezaţi în religia creştină, iar mîine vor depune jurămîntul în faţa părintelui confesor al garnizoanei, pe care-l doare-n fund de Coran”. După-amiază, în sala de mese, cei 4 turci, îmbrăcaţi în cămăşi scurte şi-n izmene, au fost botezaţi, pe rînd, într-un butoi cu apă călduţă, primind, la întîmplare, numele de Ion, Vasile, Grigore şi Dimitrie. A doua zi au depus jurămîntul legiuit, în faţa popii, şi au primit supliment, la masă, cîte o litră de vin. Dar, după botez, cînd apunea soarele şi bateria se afla în jurul tunului de 150 mm, cei 4 creştini au ieşit din rînd şi s-au ascuns după magazia de „ifecte”, prosternîndu-se în zăpadă şi rugîndu-se, în limba lor, pentru bătrînul şi eternul lor Allah. ,,Dom’ colonel, a raportat căpitanul Ionescu, ce facem, că turcii se închină iarăşi turceşte?”. ,,Dă-i în mă-sa, Ionescule! Principalul e că au depus jurămîntul şi sîntem în regulă. În rest, să fim atei!”.

PAUL SUDITU

COMENTARII DE LA CITITORI