Tunelul timpului

in Lecturi la lumina ceaiului

Conturile din Elveţia ale lui Ceauşescu! Nu ne vindem ţara! Jos cu colaboratorii Securităţii!… Profesorul Turbatu schiţă un zîmbet amar: Mai jegoase diversiuni post-
revoluţionare, nici că se puteau găsi! Ne-au distras atenţia, pentru a-şi face ei mendrele. Rîzînd ca proasta cînd îşi vede fundul, Petrică ne asigura că va dibui conturile ceauşiste cît ai zice airbus, dar iată că nu s-au găsit nici în 26 de ani. Ţara? A fost vîndută la preţ de bufetul gării! Cît priveşte colaboratorii…
…Tunelul timpului îl teleportă într-o vară toridă, de pe la jumătatea studenţiei sale. Cînd, mai în glumă, mai în serios, ar fi putut spune că devenise, şi el, „colaborator“. Pusese ochii… Ce, ochii?! La Ştrandul Tei, văzîndu-l năltuţ, zvelt, frumuşel, îl prinsese în gheare nevasta unui colonel de Securitate, ştăbuleţ important, avea să afle, într-una din Direcţiile alea ale lor. Care ştăbuleţ, ori foarte stresat la serviciu, ori din cine ştie ce alte motive, „depusese armamentul din dotare“ – cum, zîmbind hămesit, îi spusese cucoana, după primul pahar de bere băut împreună la restaurantul ştrandului. În aceeaşi zi, începuseră dansul, un aprig tango d’amore. Nu mai avusese de-a face cu o femeie atît de senzuală.
De fapt, nu senzuală… În ceea ce o privea pe coloneleasă, nu acesta era cuvîntul potrivit. Formula senzualităţii, gîndea el, presupune nu doar forme ispititoare, plus o găleată de hormoni. Ci şi oarece subţirimi, oarece rafinamente. Nu neapărat o cină romantică, dar măcar o şuetă dibace, cu dus-întors, cu aţîţătoare întîrzieri ale momentului de alcov. Or, cucoanei îi erau străine nuanţele, îi lipseau cu desăvîrşire „primele trei viteze“. Acvila plonja din înalturi asupra prăzii, tîrînd-o direct în aşternut, unde se dezlănţuia. Da, da, asta o definea – era eminamente carnală, nicidecum senzuală!
Prietenii, cărora le povestise totul, credeau că se ascunde după cuvinte. Valerică fusese categoric: Ce carnală, frăţioare?! Poetizezi. E o curvă! Bogdan mai lăsase niţel la preţ: Mmm… Dacă era stricăciune, s-ar fi întins cu mulţi, nu se fixa la tine. Gagica e arzoaică, atîta tot. Se desfute repede.
Aproape zi de zi, niciodată duminica, o vizita acasă, în vecinătatea Cişmigiului, unde turbata îl devora, nu alta! Dar, mai cu un „papa bun, dragule-drag“ – care nu se compara cu amărîta de cantină -, mai cu un păhărel de vin extra „înainte“ şi cu un şampon extra „după“, mai cu tinereţea lui, se remonta repede. La început, stătuse ca pe ace: Dacă vine acasă colonelul? Care precis are pistol asupra lui! Torcînd calin de acum, scorpia îmblînzită îl liniştise şi ea pe el: De aproape 13 ani, de cînd ne-am luat, bărbată-miu n-a ajuns niciodată acasă mai devreme de miezul nopţii.
Într-o vineri, ţinea minte precis, coloneleasa îl invitase să prînzească împreună şi duminică. Adăugase: Mîine nu ne vedem, fiindcă îmi vine femeia să mă ajute la bucătărie. Subordonaţii din provincie i-au trimis lui bărbată-miu nişte vînat -căprioară, mistreţ, urs, habar n-am ce-i în pachet – iar eu nu mă pricep să-l prepar. Se gîndise că, cine ştie?, colonelul o pleca în vreo misiune, de-aia primise el undă verde şi duminica, dar focoasa îl lăsă perplex: Nu, dragule-drag, o vom face „franţuzeşte“, în trei! I-am povestit despre tine şi vrea să te cunoască“. Hîr-mîr, îl convinsese că nu-i nici o primejdie, dimpotrivă: „E un om super-corect, super-înţelegător, ai să te convingi“.
Cu inima strînsă, dar dăduse curs invitaţiei. Colonelul nu era nici în vîrstă, nici vreun burduhănos, cum greşit şi-l imaginase. Avea cam 40 de ani, şi arăta bine legat, chiar atletic. Pe dinafară, nimic nu-i trăda „pana de cauciuc“ – exact aşa se exprimase, făcînd haz de necaz, nevastă-sa. Care, şi după vorbă şi după port, se vedea că absolvise doar şcoala vieţii. Nu terminase vreo facultate, nu avea vreo meserie, dar, la cum arăta, nici n-avea nevoie. Vreo 2 ani, dansase în barul „Melody“, condus de Viorel Păunescu, unde – se mîndrea ea cu o vagă discreţie, lăsînd totodată să se înţeleagă mai multe –
fusese apreciată, între alţii, de Nicu Ceauşescu, personal!… După cîteva apariţii ca manechin al fabricii de ciorapi „Adesgo“ (unde, se mîndrea ea, din nou, fusese colegă cu o fostă nevastă a baritonului Dan Iordăchescu), directorul unui magazin universal, importantă firmă contractantă, o convinsese să-i devină secretară. De acolo, fătuca avînd dosar beton, cu ambii părinţi muncitori şi membri de partid, o preluase responsabilul unui shop. Iar acesta, făcînd lămuritor cu ochiul, „i-o pasase cu călcîiul“ tînărului locotenent major care supraveghea activitatea shopului. Om practic, ofiţeraşul nu se împiedicase în cine ştie ce fasoane ori prejudecăţi; statutul de celibatar nu i-ar fi permis să urce prea mult în plan profesional, aşa că o nevastă arătoasă, cu dosar şi sîni corespunzători, era tot ce-i trebuia.
Cu verigheta odată îndesată pe deget, lucrurile deveniseră din ce în ce mai clare, pe măsură ce soţul avansa invers proporţional: la serviciu – în funcţie, acasă – în disfuncţie. Arzoaica nu dădea în clocot după bărbată-su, nici nu dăduse vreodată, dar nici nu era fraieră să renunţe la standardul de viaţă pe care i-l oferea securistul. De altfel, între două reprize de amor, se hlizise, tot în stil propriu: Ca să vezi, dragule-drag, nu întotdeauna funcţia creează… orgasmul!
…Duminică, după ce mîncaseră copios, răstimp în care discutaseră banalităţi, cucoana se retrăsese discret, iar colonelul îl poftise pe terasă, la o cafea şi un coniac franţuzesc. Omul i-a vorbit franc: Dată fiind situaţia mea, despre care ai cunoştinţă, în mod normal s-ar impune despărţirea. Dar aş avea mari probleme la serviciu. Aşa-i la noi. Studentul cunoştea foarte bine regula. De fapt, una din poruncile sistemului – familia înainte de toate! Desigur, nu şi înaintea Partidului. Nici tatăl lui, deşi era doar un modest şef de serviciu, deşi în casa lor izbucneau aproape zilnice scandaluri infernale, nu avusese curaj să divorţeze. Tăcuse şi înghiţise, oferindu-i o singură explicaţie: Pentru tine o fac!
Colonelul continua: Ea m-a înţeles, şi nu va da divorţ, nu vrea să-mi distrugă o carieră pentru care am muncit, pe
brînci, ani de zile. Am însă obligaţia morală să o înţeleg la rîndul meu. E o femeie încă tînără, foarte frumoasă, n-ar fi drept să o privez de-o viaţă normală. Şi, decît să treacă din bărbat în bărbat, ceea ce ar însemna riscuri pe toate planurile, prefer soluţia pe care o reprezinţi dumneata. Dacă accepţi, vei fi cheia de boltă a căsniciei mele, atîta cît a mai rămas din ea. Vei deţine postura asta, zic eu reciproc avantajoasă, cît timp vei dori. Cu condiţia, bineînţeles, să păstrezi şi discreţia cuvenită, şi un comportament social adecvat. Cu alte cuvinte, să n-o expui nici pe ea, nici pe mine. În schimb, eu voi avea grijă să duci o studenţie lipsită de griji.
În ciuda tonului calm al colonelului şi a discuţiei cît se poate de civilizate, se simţea al naibii de stînjenit. Se foia fără rost pe scaun, nu-şi dădea seama dacă ar trebui să răspundă ceva, ce-o fi acolo, ori mai bine să tacă mîlc. Dăduse să îngaime, Domnu’… Tovarăşu’ colonel, dar tipul îl bătuse pe umăr: Nu-i nevoie să-mi spui nimic acum. Duminica viitoare, dacă nu intervine ceva neaşteptat în programul meu, te aşteptăm din nou la masă. Îmi dai atunci răspunsul.
„Te aşteptăm“?! Deci, ar fi fost startul oficial al acestui ménage à trois… Pe care, cum îl va explica tovarăşul colonel, în caz că…? De parcă i-ar fi auzit gîndurile, colonelul adăugă: Presupun că înţelegi, la rîndul meu sînt supravegheat strict. Mi-am informat şeful, pe ministru, că eşti un nepot din provincie. Dacă te întreabă cineva, oricine, să nu uiţi: Mircea, tatăl tău, e văr de-al doilea cu mine!
Aşa, deci, colonelul ştia totul şi despre familia lui! De fapt, ar fi trebuit să-şi imagineze încă de cînd pusese piciorul în apartamentul acela. Poate chiar din clipa în care schimbase primele vorbe cu coloneleasa, acolo, la ştrand. Bun, şi care era problema? El unul, ce risca? Făcea ceva contra intereselor Statului, căci, la urma-urmei, asta era preocuparea Securităţii, nu?, să prindă duşmanii poporului! Or, el îşi iubea nespus ţara, respecta la milimetru legile…
Duminica următoare, tot pe terasă, bătuse palma cu soţul amantei sale – da, va fi discret, civilizat, nu le va crea nici un fel de probleme. În fond, cum zicea o vorbă deşteaptă, trio-ul lor îmbina utilul cu plăcutul. Moment în care omul surîsese: Exact, de acum colaborăm.
„Colaborarea“, cu deplina respectare a clauzelor convenite, continuase pînă terminase facultatea, apoi fiecare o luase pe drumul lui. Madama, dar îndeosebi colonelul, încercaseră să-l facă bucureştean, oferindu-i un post de asistent la Universitate şi o garsonieră într-un bloc „boieresc“. Refuzase, preferînd să se întoarcă acasă. De atunci, nu mai ştia nimic, nici despre ea, nici despre el. Nici măcar la telefon nu mai vorbiseră. După revoluţie, însă, îl revăzuse pe fostul coleg de ménage à trois. Îngrăşat, pleşuvit, acum patron al unei agenţii turistice recent înfiinţate, răspundea surîzător întrebărilor puse de o reporteriţă TV. Care, se vedea cu ochiul liber, tare şi-ar mai fi dorit o vacanţă exotică. Nimic nou sub soare. Almăşanca, la fel atîtea alte purtătoare de microfon, nu se îndrăgostiseră de milionarii, ori de fotbaliştii pe care-i intervievau? Să nu mai vorbim dacă dădeau peste vreun miliardar; atunci se îndrăgosteau de o mie de ori mai rapid! Şi mai sincer…
Asocie secvenţa respectivă cu faptul că un vecin de-al lui, tot fost tovarăş colonel, devenise patronul celui mai mare hotel-restaurant din oraş, iar maiorul care răspunsese de învăţămînt-cultură-sport, era acum consilier municipal, ca şef al tuturor pieţelor din oraş. Se lămurise cum devenea cazul:
Aşadar, băieţii s-au regrupat. Cine zicea că perpetuum mobile nu se va inventa niciodată?…
Cînd încornoratul benevol îi zîmbise, De acum colaborăm!, rîsese nepăsător şi el, gîndindu-se că se referea la acel ménage à trois, căci despre ce altceva putea fi vorba? Nu bănuise o clipă că, după revoluţie, celălalt încornorat, cel cu coadă şi copite, vărul Scaraoţchi, va jongla ticălos cu sintagma colaborator al Securităţii. Asta-i mai lipsea unei comunităţi şi aşa dezbinată pînă peste poate!
Manevră mai diabolică nici că se putea! Aşadar, securiştii care-l timoraseră pe vecinul de vizavi pînă la a da cine ştie ce declaraţie, erau bine mersi acum – directori de agenţii, patroni, guvernatori de bănci. Iar informatorii lor plătiţi deveniseră avocaţi de renume, directori de ziare, parlamentari, membri în n-şpe Consilii de Administraţie. Ori propuşi, de însuşi preşedintele ţării, la şefia TVR!
Bravos, Naţiune, halal să-ţi fie!
Pe cînd amărîtul de vecin, ameninţat ba pe linie de serviciu, ba că nu mai primeşte viză să plece şi el cu nevasta în Bulgaria, ori, şi mai şi, sub teroarea puşcăriei, precum Alexandru Paleologu, trăgea ponoasele unei biete declaraţii! În care, bunăoară fotbalistul Gică Popescu, nu spusese nimic rău, despre nimeni: „Cunosc doar că nea Titi Teaşcă e un antrenor bun, apropiat de jucători“, „Niciodată, în anturajul meu, nu am auzit să se spună bancuri politice“, „Nu am cunoştinţă ca vreun coleg de echipă să fi făcut bişniţă cu blugi, cafea sau alte articole“. Dar şi aici îşi vîrîse Scaraoţchi coada, pe stil nou Gică Popescu fiind cel pus la colţ. Iar cei care turnaseră la „Secu“, incendiaseră nave sau făcuseră în draci bişniţă cu blugi şi cafea, preluaseră cîrma ţării!
Puiu Maximilian, autorul comediei „Săracu’ Gică“, parcă ar fi avut o premoniţie, domnule!
Emblematic pentru acea epocă i se părea a fi securistul interpretat de Dinică, în „Cel mai iubit dintre pămînteni“: îl racolează colaborator pe abia eliberatul Iordache, şantajîndu-l cu o crimă comisă în puşcăria unde tot ei îl băgaseră, complet nevinovat: Ce zici? Rupem nenorocita asta de hîrtie?… După cum, emblematic pentru prezent ar putea fi alt tip. Unul hăhăind, cu, şi fără motiv: Chiar crezusei că rup bileţelul?!… Ştiam eu, ăhă-ăhă, că va prinde bine într-o zi!

SORIN SATMARI
(Din volumul S.C. ARAOŢCHI S.R.L.)

COMENTARII DE LA CITITORI