TURCIA ARE NEVOIE DE UN NOU ATATURK

in Lecturi la lumina ceaiului

 

 

Am fost la Istanbul, pentru cîteva zile, într-o foarte scurtă vacanţă. Mai mult pentru copiii mei decît pentru mine. Numeroşi români în vizită. Cei mai mulţi se asociază între ei: două-trei familii. Mai fusesem acolo, de cîteva ori. Întotdeauna am făcut cîte un pelerinaj la Izvorul Tămăduirii (Secolul IV) şi la Catedrala Sfînta Sophia. Ce monument fabulos! Vechi de aproape 1.500 de ani! În ianuarie 2001, ca membru al Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, am iniţiat un proiect de Rezoluţie pentru revenirea acestei bijuterii la sînul Creştinătăţii. Am strîns foarte multe semnături, în primul rînd de la nobilii englezi (lorzi, baronese), dar şi de la colegul nostru, Dmitri Rogozin. Cine s-a opus? Viorel Hrebenciuc, care îl plimba prin aula de la Strasboug, ca pe sfintele moaşte, pe Adrian Năstase – devenit prim-ministru ca urmare a inimaginabilei fraude electorale din decembrie 2000. Acum eşti mulţumită, madam Doina Cornea? Ai ales răul cel mai mic? Adică i-ai ales pe mafioţii arabi Omar Hayssam, Fathi Taher şi Mohammad Murad? Pe cei care au dat stăinilor SIDEX, PETROM, PETROMIDIA, RODIPET, numeroase staţiuni turistice şi hoteluri, multe alte valori ale economiei naţionale? Pe îngrozitorul pedofil Kurt Treptow, protejat de agentul răsuflat Ioan Talpeş? Pe criminalii care i-au trimis pe flăcăii Carpaţilor să moară la dracul în praznic, în nişte războaie care nu ne privesc? Fă, Doina, eşti fericită că ai scăpat de glonţul care ţi-a trecut pe la ureche, nimerindu-te drept în fund? (Evident, am reprodus exprimarea lui Victor Ponta, către o doamnă ministru, care putea să-i fie mamă).

Dar, să revin la Turcia. „Omul bolnav al Europei“ – după o expresie veche de 100 de ani. Destinul a făcut ca poporul turc să aibă un om providenţial: Kemal Atatürk. Şi acelaşi destin a hotărît ca acesta să trăiască exact între anii în care a trăit, la noi, tot un om providenţial: Octavian Goga, adică 1881-1938. Puţin. Numai 57 de ani. Fiecare, însă, a făcut pentru ţara lui enorm. Unul dintre meritele principale de care şi-a legat numele Atatürk este introducerea alfabetului latin. A fost un gest revoluţionar, care a grăbit modernizarea acelei şandramale putrede, care a fost Imperiul Otoman. Fiindcă Turcia nu a fost, nici pe departe, ceea ce prezintă serialul de televiziune „Suleyman Magnificul“.

Orice ghid român le arată turiştilor ruinele închisorii „Cele 7 turnuri“ („Edikulé“), unde au fost deţinuţi Constantin Brâncoveanu, cei 4 băieţi ai lui şi ginerele, Ianache Văcărescu – nu departe, se află şi locul unde toţi 6 au fost decapitaţi. Era, să nu uităm, ziua de Sfînta Maria, 15 august 1714. În zorii Epocii Moderne. Adică ai Secolului Luminilor (după sintagma „lumen naturale“, a lui Descartes). Turcii tăiau capete de zor. Şi tot aşa, căsăpeau sau împuşcau la creştini pînă în timpul primului război mondial (1821, 1848 – „Baia de sînge de la Bucureşti“, cum a scris Karl Marx despre luptele cu pompierii români, din Dealul Spirii; 1877). În 1915, turcii au masacrat peste 1.000.000 de creştini armeni. Aceasta e realitatea istorică. Pe care, spre ruşinea lor, nişte politicieni fundamentalişti nu numai că nu o recunosc, dar o întorc pe dos, ameninţînd cu represalii (?!). Ce credeţi că face noul sultan, Erdogan? Ceva de neimaginat pentru spiritul Secolului XXI: întrucît Vaticanul a deplîns genocidul armean, acest Erdogan ameninţă lumea creştină că Turcia va transforma Catedrala Sfînta Sophia în… moschee! Aşadar, nu numai că nu restituie ceea ce a furat, în mai 1453, dar instalează, din nou, semiluna roşie şi flamura verde, a lui Allah! În această eventualitate barbară, mai mult ca sigur că ţările civilizate vor rupe orice relaţie cu Turcia şi îl vor trata pe islamistul agresiv Erdogan ca pe un ciumat. Nutresc speranţa că nu se va ajunge aici. Aşa cum sper că nu se va construi, la Bucureşti, o moschee uriaşă, pretext pentru un focar islamist de care n-avem nevoie.

Aş vrea să fie bine înţeles: eu nutresc sentimente de reală preţuire faţă de poporul turc, care este inteligent şi foarte muncitor. Ce ne facem, însă, că, la aproape 100 de ani de la proclamarea Republicii, în 1923, şi de la ofensiva laicizării, Turcia revine în braţele de cadînă ale mahomedanismului şi îşi lasă ochii acoperiţi de vălul cel negru? Am vizitat Turcia de mai multe ori, prima dată în 1987, alături de amicii mei Fănuş Neagu şi Ion Băieşu, cu prilejul unui meci de fotbal amical, al echipelor naţionale, desfăşurat la Ankara. Apoi, în 1989, 1998, 2012 şi, acum, în 2015. Prin urmare, de 5 ori. Am termen de comparaţie, deci. Numărul femeilor în veşminte negre şi cu faţa acoperită tinde să-l egaleze pe cel al femeilor din Iran – ţară în care, de asemenea, am fost. Şi atunci, cum vrea Turcia să intre în Uniunea Europeană? „Nu vrem să băgăm viermele în măr“ – îmi spunea, în 2005, preşedintele Senatului Franţei, pe care l-am primit la Bucureşti. Pe moment, n-am înţeles ce vrea să spună. Acum încep să pricep. La toate acestea se adaugă şi numărul de mandate pe care, proporţional cu populaţia (aproape 100 de milioane!) l-ar avea Turcia în Parlamentul European – probabil cît Germania. Asta înseamnă că se va produce un nou Asediu al Vienei, mai reuşit decît cel din 1683. Adică Turcia în curs de islamizare va influenţa, ea, Europa Creştină, şi nu invers.

Nu mi-au mai plăcut la Istanbul cîteva aspecte legate de comportament. Aflat pe o terasă-restaurant, am încercat să hrănesc cu pîine cîteva păsări. „Nu, nu e voie!“ – a sărit un ienicer, deghizat în chelner. N-am înţeles de ce. În ultima zi, m-am urcat într-un taxi, dar şoferul, văzînd că sînt străin, a încercat să mă plimbe prin tot oraşul, nu înainte de a-mi spune că trebuie să plătesc o taxă iniţială (?!), de 30-35 de lire turceşti, adică 10 euro. Am fost nevoit să sun un turc-român, şofer la Consulat, care l-a lămurit pe hoţ care-i treaba şi abia aşa am fost dus la destinaţie. În treacăt fie spus, nu poţi emite pretenţii să faci turism atîta timp cît negustorii, vînzătorii, ospătarii, şoferii de taxi nu ştiu nici o limbă străină. Iar turcii nu ştiu, dar nici nu vor să înveţe. Acest sezon turistic a fost grav compromis şi de decizia lui Vladimir Putin de a-i îndemna pe ruşi (altminteri, clienţi obişnuiţi ai Turciei!) să-şi facă vacanţele în Crimeea proaspăt intrată sub administraţia Moscovei. Lovitură dramatică pentru turismul turcesc. Dar turcii înşişi îşi dau lovituri: mă refer la şomajul pe care îl impun unele sărbători şi practici religioase; de pildă, eu şi familia mea am nimerit în plin Ramadam (post negru), cînd aproape totul e scos din priză, străzile şi magazinele sînt pustii etc. E clar că avem de-a face cu o „ciocnire a civilizaţiilor“. În definitiv, e treaba Turciei ce drum vrea să aleagă. Dacă vrea să continue reformele lui Kemal Atatürk, e în regulă, va fi ajutată. Dacă vrea să se întoarcă la un Islamism autarhic şi agresiv, n-o poţi împiedica, dar îşi va ridica, singură, un zid de izolare.

În concluzie, eu nu m-aş opera în Turcia. Nici la genunchi (ca Victor Ponta), nici la ochi (ca Teodosie Petrescu, fost Snagoveanu). De ce? Nu m-aş putea înţelege cu personalul clinicii. N-aş putea hrăni păsările de pe pervaz. M-ar deprima vălul de doliu al femeilor. N-aş suporta să fiu trezit din somn, de 5 ori pe zi, de muezinii care răvăşesc întreaga ţară, cu chemările lor la rugăciune. N-aş avea sentimentul comunicării şi al comuniunii. Amplasat pe două continente, Europa şi Asia, Istanbulul alunecă, încet-încet, către Asia. Conceptul de Eurasia e o mare minciună. Aproape toţi musulmanii pe care i-am cunoscut în România (turci sau arabi) sînt mincinoşi, vicleni şi fără cuvînt. De altfel, cei mai mulţi sînt agenţi ai ţărilor de origine. Fireşte, generalizările nu sînt bune şi eu nici nu fac aşa ceva. Nu-mi place amestecul raselor. Nu înţeleg nici căsătoriile mixte. Rămîn ce-am fost: creştin, român şi european.

CORNELIU VADIM TUDOR

19 iulie 2015

COMENTARII DE LA CITITORI