Turismul în Antichitate

in Lecturi la lumina ceaiului

 

 

Cu cît lumea devine mai întinsă, cu atît creşte nevoia de apropiere, iar ideile oamenilor se îndreaptă, din ce în ce mai mult, către mijloacele de apropiere între semeni. Cărbunii şi benzina au ajutat la dezvoltarea înregii lumi, astfel au apărut trenuri accelerate, automobile, aeroplane, vapoare, telegrafie fără fir, telefoane, radiofonie ş.a. Cîte mijloace de mişcare, ce posibilitate de comunicare! Dacă ai călători pe jos, pe şoseaua prăfuită, aproape că nu i-ai putea vedea decît pe ţărani, cu mîrţoagele lor, biciuite la fiecare pas. Doctorul aleargă din sat în sat cu maşina, şi poate că nu i-ar sta rău nici preotului să încalece pe bicicletă ca să ajungă, mai repede, la căpătîiul unui muribund din cătunul apropiat, sau chiar la o întrunire a partidului, cu sediul la o depărtare de 3 sate. La dreapta ta trece trenul gîfîind, iar în urma ta se grăbeşte automobilul, care pare că se ia la întrecere cu trenul, în timp ce, pe deasupra capului, un zgomot neobişnuit te face să-ţi ridici privirile, spre a vedea un aeroplan ce zboară pe aripile vîntului. Care din cele 3 mijloace de transport va sosi mai repede la destinaţie? La asta se gîndeşte călătorul, aşezat comod, transportat, peste mări şi ţări, cu iuţeala vîntului. Atunci te opreşti şi, deodată, începi să zbori şi tu, dar nu-ţi zboară decît mintea, prezentul dispare, iar gîndul te duce în cele mai îndepărtate timpuri, nimic nefiind mai frumos decît comparaţia dintre cele două axe ale timpului.

De îndată, spiritul ne duce înspre epoca de mărire a grecilor şi romanilor, care, în afară de industria cărbunelui, au ajuns la partea cea mai dezvoltată a culturii şi civilizaţiei, în acest fel cuprinzînd lumea întreagă. Ne imaginăm drumurile mari, unde se perindau şirurile de legionari şi trimişii Senatului, care transmiteau ordine lumii întregi şi care aveau însărcinări diplomatice, sau caravane întregi, ce îi transportau pe nobili, şi chiar pe împăraţii romani, la locurile unde aveau loc petreceri, din Italia meridională, sau din insule. Părerea unora, conform căreia romanii cei vechi nu întreprindeau călătorii decît în mod excepţional, nu este reală pentru nici o epocă din Antichitate, mai cu seamă pentru cea în care a dăinuit Imperiul Roman, iar motivele călătoriilor par a fi chiar unele variate, faţă de cele moderne. Grecia era ţara cea mai apropiată unde romanii călătoreau, deoarece ei considerau acest tărîm ca pe un leagăn primitiv al civilizaţiei. Gloria trecută şi evenimentele petrecute pe teritoriul grecesc, începînd cu timpurile mitologice şi pînă în cele ale artei greceşti, atrăgeau o mulţime de vizitatori, după cum mărturie stă o epigramă mai nouă: ,,Fama manet, fortuna perit”. Ţara aceasta, unde la fiecare pas găseai un monument demn de admirat, nenumărate resturi care aminteau de un trecut glorios, iar templele şi oraşele erau atît de frumoase şi strălucitoare datorită bogăţiilor lor, atrăgea numeroşi vizitatori romani, aşa încît delegaţii rodieni, care veniseră la Roma (190 î.Chr.) să se apere de acuzaţia de trădare, puteau afirma, pe drept cuvînt, în Senat: „Cei mai mulţi dintre voi au vizitat oraşele din Grecia şi Asia”. În toamna anului 167, Paullus Aemilius a vizitat Grecia, pentru a vedea, cu proprii ochi, acele locuri, ce păreau extraordinare. El a văzut o mulţime de cetăţi, cum ar fi: Atena, Corinth, Argos, Sparta ş.a., dar şi temple renumite din Epidaurus, Delphi şi Olimpia, unde statuia lui Phidias i-a făcut impresia că Jupiter, în persoană, ar fi fost de faţă.

Pustiirea Greciei din cauza războaielor nu a micşorat dorinţa turiştilor de a o vedea, iar imaginea trecutului apărea, parcă, şi mai impozantă, dintre ruinele amorfe. Cînd Pausanias, în Sec. II d.Chr., a vizitat Teba, fortăreaţa exista încă, şi cîţiva locuitori răzleţi se mai adăposteau în ea, iar prin părţile de jos se vedeau porţile şi cîteva sanctuare. În alte locuri păşteau oile, iar punctul de exerciţiu devenise un ogor cultivat cu grîu, unde se mai zăreau capetele unor statui rămase printre lanurile de grîne. Turiştii vizitau oraşele greceşti atraşi de ruinele şi monumentele încă vizibile, după toate vicisitudinile timpurilor. Atena, cu toată pustiirea ei de către Sula, era, în continuare, incomparabil de frumoasă în singurătatea sa mută, aşa că demonul invidiei ar putea plînge de necaz văzînd măreţia acestui oraş, după cum spunea Ovidiu, care văzuse Atena în timpurile de decadenţă. Retorul Aristide, care a vizitat Atena în timpul lui Marc Aureliu, după ce a fost restaurată de Traian şi Adrian, o lăuda, spunînd despre aceasta că este cel mai mare dintre oraşele greceşti şi cel mai frumos dintre cele existente, pentru care natura a făcut tot posibilul să o înfrumuseţeze. Pentru cei pe care îi atrăgea viaţa luxoasă şi zgomotoasă, dar şi o lume care nu caută să se bucure decît de prezent, exista Corinthul. Chiar după distrugerea de către Lucius Mumius (100 î.Chr.) începe, în timpul domniei lui Caesar, ca oraşul să fie reclădit, iar sub conducerea lui Adrian a devenit, din nou, bogatul Corinth, locul de trecere al negustorilor şi de adunare a tuturor celor care doreau să ia parte la serbări şi petreceri. Popularitatea sa era foarte răspîndită, şi, în afară de greci şi de romani, naţiunile Orientului erau reprezentate, cu toate viciile lor. În afară de lumea elegantă şi doritoare de petreceri, de templele impozante, bibliotecile bogate atrăgeau şi societatea serioasă. Pe toate străzile vedeai cărţi de vînzare, locuri de exerciţii şi şcoli, ai căror profesori, prin renumele lor, atrăgeau elevi străini.

În Peloponnese se afla şi oraşul Epidaurus, unde se găsea templul lui Esculap, făcătorul de minuni, tămăduitorul tuturor bolilor, pe care romanii îl vizitau foarte des. Peisajul pe care îl ofereau pantele muntoase era completat cu nişte ziduri, în interiorul cărora o pădurice oferea umbră suferinzilor şi unde se odihneau cei care veneau să ia parte la solemnităţi. Tot în această pădurice se aflau şi cîteva clădiri consacrate cultului, sau pentru tratamente medicale, iar bogăţia ruinelor ne arată întinderea monumentelor din acele timpuri, cînd Epidaurul era în floare. Un muzeu, cu atîtea opere de artă, dăruite de credincioşii care se vindecau, sau sperau în mila zeului, reprezenta una dintre podoabele demne de admirat pentru vizitatorii Epidaurului.

Turiştii care veneau în Grecia erau atraşi şi de insulele Mării Egee, sau treceau în Asia Mică, unde, de asemenea, puteai admira nenumărate frumuseţi arhitectonice. Astfel, Insula Delos, una din cele mai înfloritoare, deşi fusese distrusă de Mitridates, atrăgea încă vizitatori, pentru că aici se născuseră Apollo şi Diana, putîndu-se vedea chiar şi palmierul sub care cei doi zei se născuseră. Chios şi Lesbos erau frecventate de turişti, iar despre Mytilene, capitala Lesbosului, se cunoştea faptul că era un oraş cu multă rînduială şi clădiri construite într-un mod artistic. Aici venea, adeseori, Agrippa, să se odihnească, dar şi soţia lui Germanicus, care a născut-o pe Iulia, cînd a trecut din Grecia în Lesbos. Cea mai încîntătoare insulă pentru romani părea însă a fi strălucitoarea Rodos, cum o numeşte Horaţiu. Capitala acestei insule nu putea fi egalată, necidecum întrecută, de vreun oraş grecesc, însă, în Sec. II, un teribil cutremur a transformat-o în ruine. Chiar dacă această mişcare a pămîntului lovise cetatea, din cele 3.000 de statui şi tablouri tot au mai rămăs unele care au fost considerate mîndria oraşului. Frumuseţea insulei şi clima favorabilă îi făceau pe mulţi romani să o aleagă drept reşedinţă. Aici a stat şi Tiberius, timp de 7 ani, într-o retragere oarecum silită, ocupîndu-se cu studiul astrologiei. Cei care vizitau Grecia se duceau să vadă Illium, Troia de odinioară, care pînă la înglobarea Asiei de către romani a fost cunoscută ca un mic sat, cu case simple, ce îşi conservau tradiţia, fiind continuatorul vechii Troia, reclădită de fugari, sub protecţia Minervei. Se spune că Xerxes şi Alexandru au sacrificat, în favoarea Zeiţei Minerva, templul în care se aflau Lira lui Paris şi armurile diferiţilor eroi. Romanii, care îi considerau pe troieni strămoşi, au făcut din Troia un loc de pelerinaj, avînd grijă ca aceasta să devină şi mai frumoasă. Oamenii care se aflau în pelerinaj veneau din toate părţile lumii, pentru a vedea aceste locuri minunate, inspiraţie pentru atîţia poeţi, care au dat naştere la numeroase opere de artă. Admiratori conştiincioşi, nu se mulţumeau să vadă numai oraşul, ci vizitau cîmpia întinsă pînă la mare, cu ajutorul unui ghid. Puteau străbate locul unde fuseseră amplasate taberele greceşti, mormîntul lui Ahile, cel al lui Patrocles, ba chiar şi peştera din care Paris a pronunţat faimoasa judecată. De altfel, pădurile întinse şi neproductive au copleşit palatele regale şi templele zeilor, însă nu era piatră care să nu-şi aibă o legendă proprie. Oriunde păşeai, ţi se amintea să nu profanezi cenuşa lui Hector, sau altarul lîngă care a căzut Priam.

Dar Asia Mică era plină de citadele renumite, cum era şi Smirna, ,,cel mai frumos oraş de sub soare”, aşa cum o descria Filostrat (în timpul lui Septimius Severus). Aristide – 129-180 d.Chr. -, a scris, şi el, o elegie despre Smirna, în care spunea că splendidul oraş este în formă de amfiteatru, fie că îl priveai de pe înălţimile mahalalelor, sau din port, fie că ţi se părea că iese din mare. Frumuseţea sa interioară nu era mai prejos de cea exterioară, deoarece strălucea prin teatrele, templele, băile, fîntînile, aleile, străzile pavate cu lespezi de marmură şi arcadele cu două etaje. Clima sa, plăcută în toate anotimpurile, făcea şederea agreabilă, aici avînd parte nu numai de petreceri de tot felul, ci şi de mijloace pentru cultivarea spiritului, pentru că, în Sec. II, în aceste locuri se dezvoltau şcoli importante de filozofie şi retorică. Smirna, splendidul oraş, a fost, însă, foarte avariat de un cutremur, în anul 178 d.Chr. Tot atît de interesante erau călătoriile spre Egipt. Drumul direct dintre Italia şi Egipt se făcea între Puzzuoli şi Alexandria, dar se pare că un serviciu de corăbii făcea legătura între aceste două porturi. Tot aşa se putea merge de la Ostia, port la gura Tibrului, de unde plecau şi veneau corăbii din toate părţile lumii. Vasele maritime din acea vreme aveau dimensiuni destul de mari, acestea ajungînd pînă la 1.500 de tone, încăpînd în ele chiar şi 1.000 de oameni. Din acest motiv, se spune despre Claudius că avea o corabie cît un adevărat palat. Durata unei călătorii de la Puzzuoli la Alexandria era de cca. 12 zile. Apropierea de coasta periculoasă a Egiptului a fost semnalată de lumina din turnul de la Pharos, de unde şi numele de far, ce lumina marea pînă la o distanţă de 50 km, ca o stea în mijlocul mării. Cînd un grec, sau un roman, ajungea pe pămîntul egiptean, constata că se află într-o nouă lume, pentru că în Răsărit, ca şi în Apus, cultura greco-romană nivelase orice cultură naţională, ce nu dăinuise. În Egipt, se conservase o cultură, a cărei vechime nu se putea compara cu cele din Europa. Străinul privea, cu admiraţie, Nilul, adorat ca un zeu şi renumit în toată lumea. Revărsările Nilului făceau ca Egiptul să fie o mare de apă, din care răsăreau, ca nişte insule, satele şi oraşele, aşezate pe înălţimi naturale. Impresia vie a lumii vegetale şi animale produsă asupra romanilor se remarcă şi din mulţimea peisajelor de pe mozaicurile şi picturile murale ale caselor din Pompei, unde erau reprezentate scene din viaţa egiptenilor, precum şi plante şi animale din Egipt. În aceste splendide ,,tablouri” se observă păsări de baltă, înotînd printre lotuşi, hipopotami şi crocodili, printre trestiile dese ale lacurilor, ibişi, care îşi netezeau penele cu ciocurile, şi palmieri ce îşi legănau vîrfurile lor stufoase. Romanii imitau chiar monumentele şi arhitectura egipteană, cum a făcut şi Adrian, la vila sa din Tibur, cînd a redat Canopus, iar Septimius Severus – labirintul. Curiozităţi şi lucruri nemaivăzute atrăgeau atenţia, înafară de monumentele regilor, de templele şi mormintele pe care nici un cataclism nu le-a mişcat din loc pînă în epoca modernă. Mulţi împăraţi şi împărătese, prinţi şi prinţese au vizitat Egiptul. Astfel, se cunoaşte despre Germanicus că a călătorit în Egipt în anul 19, Adrian – cu Sabina – în anul 130, Septimius Severus, însoţit de Caracalla, şi Julia Domna – în anul 200 – au ajuns pînă la graniţele Etiopiei.

Oraşul care-i atrăgea cel mai mult pe turişti era Alexandria, unde se găseau atît locuri de petrecere, cît şi şcoli superioare de artă, literatură şi ştiinţă, deoarece bogăţia şi strălucirea atrăgeau o mulţime de artişti, de savanţi şi chiar de aventurieri. Palatele, statuile, care păreau că respiră, colonadele, care te umbreau şi te răcoreau în timpul verii, făceau din Alexandria un oraş neîntrecut. O populaţie pestriţă – nu numai greci, dar şi egipteni, sirieni, fenicieni, perşi, babilonieni, indieni, arabi, etiopieni, cartaginezi şi mulţi evrei, fără să mai vorbim de romani – umplea, în fiecare zi, pieţele şi portul cu mărfuri. Tot ce exista mai scump şi mai rar se aducea în Alexandria, pentru ca mai apoi să se răspîndească în toate ţările: pulbere de aur, fildeş, baga, plante aromate din Arabia, mărgăritare din Golful Persic, ţesături fine – numite bissus – din India şi mătăsuri din China se depozitau în acest mare oraş, de unde, pentru un preţ însutit, se trimiteau în Italia, în Grecia, în Galia ş.a.m.d. În afară de comerţ, după urma căruia se îmbogăţeau toţi, Alexandria dispunea de o industrie importantă, ce consta în ţesături fine, sticlărie lucrată artistic şi fabrici de papirus, de la cel mai fin pînă la cel mai ordinar (de împachetat). Toată lumea avea o ocupaţie, iar acest lucru îl uimea pe Adrian, pentru că activitatea din Alexandria contrasta cu trîndăvia din Roma. „Nimeni nu este, aici, neocupat, îi scria Adrian cumnatului său. Toţi lucrează. Cei cu reumatism au ocupaţiile lor, orbii au afacerile lor, nici ciungii nu sînt leneşi. Banul este zeul tuturor, pe el îl adoră şi creştinii, şi evreii, şi toţi ceilalţi («Unus illis deus Nummus est»)”.

Aceşti oameni erau foarte mîndri de ocupaţiile lor, deoarece ştiau că sînt indispensabili lumii, nu degeaba Egiptul a fost considerat grînarul Romei. În general, plebea din Alexandria era periculoasă nu pentru faptul că alcătuia un popor de port, ci din cauză că era compusă din drojdia diferitelor naţiuni. Glumele şi spiritul satiric îi caracterizau pe alexandrini, de ele nefiind cruţaţi nici măcar împăraţii. În acest mod, blîndul Vespasianus, fiindcă ridicase taxa pe peşte, nu putea ieşi pe stradă fără să fie batjocorit cu strigăte de „negustor de peşte sărat”. Cînd Titus intervenea, plebea striga: „Hai să-l iertăm, căci nu ştie să se poarte ca împărat”. Pentru motive neînsemnate se iscau, adesea, scandaluri, care degenerau în lupte sîngeroase. Nu mai vorbim de fanatismul religios, pentru că se pomeneşte despre pogromuri, aţîţate îndeosebi de greci, în care şi-au găsit moartea 5.000 de evrei.

Medicii le recomandau bolnavilor cerul senin al Alexandriei, unde nu cade niciodată zăpada, unde trandafirii înfloresc şi iarna şi unde temperaturile de vară sînt ameliorate de vîntul-alizeu. Medicii din Alexandria erau renumiţi pentru vindecarea tuberculozei, şi de foarte multe ori erau chemaţi chiar la Roma. Galenus, care studiase la Alexandria, ne deconspiră că aici se învăţa medicina pe cadavre şi se făceau experienţe pe oameni, iar pentru execuţiile criminale se întrebuinţa o metodă rapidă şi mai puţin dureroasă. Erau mulţi pelerini care călătoreau la Alexandria, deoarece nicăieri în lume nu se celebrau misterele zeilor mai bine ca în templul lui Seraphis, iar femeile bogate din Roma veneau s-o venereze pe Isis, pentru al cărui cult se cerea apă din Nil.

Atrăgătoare pentru străini, şi chiar pentru oamenii locului, care doreau să petreacă în această zonă, era partea de Răsărit a ţărmului alexandrin, unde se instalaseră băi, dar şi oraşul Kanopos, situat la 2 km depărtare de Alexandria, de care era unit printr-un canal. Mulţi se duceau la Kanopos, un oraş plin de vile şi hoteluri luxoase, cu terase spre mare, ca să primească sfaturile Zeului Seraphis pentru bolile de care sufereau, fiindcă li se arătau, în vis, oracole cu informaţii despre vindecarea lor. Cei mai mulţi mergeau acolo pentru petreceri, ziua şi noaptea canalul fiind plin de bărci ce transportau grupuri vesele de turişti, cu scopul de a petrece în desişurile de papirus, la sunetul flautelor şi în privirile dănţuitoarelor.

Asemenea scene se regăsesc în picturile de la Pompei, precum şi în muzeul din Neapole, iar pe mozaicul din Palestrina se poate admira o scenă dintr-o petrecere sub o boltă de viţă-de-vie, ce se întinde de la un mal la celălalt al canalului. În Alexandria, turistul cunoştea prezentul, iar pentru a afla trecutul, era necesar să călătorească de la Kanopos în susul Nilului cu barca, sau să se afunde, cu ajutorul cămilelor, în regiunile tăcerii şi singurătăţii. Existau şi călători care, la fel ca Germanicus, Apolonius din Tyana şi alţii, vizitau, cu interes, fiecare oraş de pe ţărmul Nilului, dar pentru cei mai mulţi dintre ei punctul de atracţie îl constituia oraşul Memphis, dar nu pentru că figura ca al doilea oraş al Egiptului, ci pentru monumentele sale din timpul regilor! Într-adevăr, palatele vechilor faraoni arătau ca nişte ruine, fiecare dispunînd de o alee a sfincşilor – pe jumătate îngropată în nisip -, numai piramidele rămăseseră intacte de-a lungul secolelor şi atrăgeau privirile din depărtare. Înfăţişarea piramidelor era, însă, alta în timpul romanilor, pentru că nu existau trepte, ci întreaga piramidă era acoperită cu plăci scrise cu hieroglife. Evreii alexandrini credeau că aceste monumente reprezintă grînarele, pe care Iosif le făcuse pentru a conserva alimentele în anii de secetă, de aici trăgîndu-i-se şi numele. Se pare că faţadele piramidelor au dăinuit pînă în Sec. XIV, dovadă stînd copiile inscripţiilor de pe ele ale scriitorului arab Abdellatif, care spune că ar umple 10.000 de pagini. Locuitorii din jurul localităţii Busiris, după cum afirmă Plinius, puteau urca pînă în vîrful piramidelor, în strigătele de admiraţie ale călătorilor. Prezenţa turiştilor greco-romani la piramide este atestată prin numeroasele inscripţii, din care unele au dispărut odată cu faţadele piramidelor, iar altele s-au conservat. Un alt punct de atracţie pentru greci şi romani îl reprezentau ruinele Tebei. Germanicus le-a vizitat în anul 19 d.Chr., iar un preot egiptean, care a citit hieroglifele, i-a arătat că acest regat fusese ceea ce se numea Imperiul Roman, dar că măreţia lui dispăruse în timp. Germanicus a văzut şi statuia vorbitoare a lui Memnon, una dintre cele mai însemnate atracţii ale Egiptului. Pe malul occidental al Nilului, în mijlocul dărîmăturilor, se ridicau 2 coloşi, putînd fii observaţi de la mare distanţă. Ei erau ciopliţi dintr-un bloc de piatră de 60 de tone, ambii avînd faţa unor tineri, cu corpul drept şi mîinile aşezate pe genunchi. După un mare cataclism natural, unul dintre cei 2 coloşi a fost răsturnat, din el rămînînd doar partea inferioară, care avea braţele pe genunchi. Cînd la răsăritul soarelui cei 2 coloşi îşi proiectau umbra în deşert, una din cele două statui, cea care fusese dărîmată, scotea un sunet destul de inteligibil. Strabon, cel care aminteşte primul despre zgomot, spune că era asemănător unei lovituri, alţii îl compară cu cel al unei coarde care se rupe, sau cu al unui vas de aramă care este lovit cu un ciocan, dar sînt şi persoane cărora li se părea că sunetul aduce cu vocea omenească. Însă ceea ce se cunoştea foarte clar era faptul că statuia este a lui Memnon, conducător care ridicase multe palate strălucite, iar sunetul este chiar invocaţia fiului Aurorei către mama sa. După inscripţiile descifrate de contemporani, statuia era a lui Amenofis III. Mulţi dintre cei care au venit şi au văzut această minune şi-au lăsat numele inscripţionat şi data vizitei lor. Din 72 de inscripţii sînt datate doar jumătate dintre ele. Vizita lui Adrian, din anul 130, a fost imortalizată printr-o gravură, în care se observă atît numele său, cît şi cel al însoţitorilor. Cele mai recente inscripţii datate sînt din timpul lui Septimius Severus. Acest împărat a pus să se restaureze statuia (200 d.Chr.), păstrîndu-se aşa pînă în zilele noastre, dar probabil marea cantitate de piatră a făcut ca statuia să devină mută, nemaiproducînd vibraţii. În afară de colosul lui Memnon, turiştii au mai admirat, la Teba, mormintele regilor, care erau aşezate în pustiul nisipos, în nişte scobituri de stînci, unde, de-a lungul timpului, s-au format galerii, săli şi bolţi, pe care grecii le numeau seringi (tuburi). Şi în acest loc s-au găsit mai mult de 100 de inscripţii, uşor zgîriate la lumina torţelor, sau scrise cu vopsea roşie. Cele mai multe dintre acestea datează din timpul dominaţiei romane, între ele regăsindu-se şi numele lui Marc Aureliu, dar şi cel al lui Lucius Verus.

Preoţii egipteni le arătau curioşilor animalele sfinte, astfel că autorii scrierilor antice amintesc despre Ibisul nemuritor din Hermopolis. Diodorus vorbeşte despre boul Apis, din Memphis, sau despre crocodilul îmblînzit din Arsinoe, căruia vizitatorii îi dădeau să mănînce pîine, carne şi să bea vin, acesta lăsîndu-se mîngîiat şi să i se cureţe dinţii. Referitor la spectacole, se menţionează oraşele tropicale Elephantina şi Siena, unde, în anotimpul călduros, nu exista pic de umbră. Turiştii aveau privilegiul să viziteze şi cataractele Nilului, peste care se lăsau marinarii cu bărcile, pentru a da reprezentaţii în faţa guvernatorului, sau a altor personaje însemnate, aflate în pelerinaj în acele zone.

Călătorii greci şi romani, cînd vizitau un monument, îşi satisfăceau curiozitatea, sau dragostea de ştiinţă la temple. Aici puteai admira parcuri imense cu pomi fructiferi, sau de agrement, ale căror trunchiuri erau acoperite cu iederă, ori cu viţă-de-vie, de care atîrnau ciorchini cu struguri mari, şi pe sub care se întindeau mese pentru banchetele preoţilor. În aceste parcuri creşteau şi animale, cum ar fi: boi, cai, urşi, vulturi, ba chiar cîrduri întregi de gîşte. Templele arătau ca un fel de muzee, în care se strîngea tot ce arta are mai frumos şi mai preţios, chiar şi biblioteci bogate, cum sînt cele de pe lîngă mînăstirile din timpurile noastre. În temple găseai, de asemenea, tot felul de obiecte: dinţi de elefant, şerpi din India, crocodili ş.a. Hanno din Cartagena găsise două femei sălbatice, probabil două gorile, sau cimpanzei, şi le jupuise, iar pieile lor s-au conservat pînă la căderea Cartaginei, în templul Zeiţei Astarte. O coastă de balenă se putea vedea în templul lui Esculap din Siciona. Nuci de India (de cocos) şi crăci de bambus, de grosimea unui arbore, erau aşezate în templele greceşti. Rădăcini de scorţişoară şi un cristal de cca. 49 kg se conservau în Capitoliu. Curiozităţi istorice umpleau templele, formînd adevărate muzee. Astfel, sabia lui Iulius Caesar, pentru a putea fi oferită lui Vitelius, era luată din templul lui Marte. Furca şi fusul Tanaquilei au fost văzute de Varo într-un alt templu. Sabia lui Mardonius, lancea lui Agesilaus, armura lui Alexandru cel Mare, scaunul lui Pindar ş.a. m.d. se găseau, şi ele, în diferite temple din Grecia. Rămăşiţe din timpurile eroice şi din timpul Războiului Troian erau prezente în număr mare. Oul din care Leda i-a născut pe Apollo şi Diana atîrna de plafonul unui templu, o cupă dăruită de Elena, o barcă a lui Ulise, pînza Penelopei, sceptrul lui Agamemnon, un fragment din pielea lui Marsias, pe care îl jupuise Apollo, sau o bucată din pămîntul din care Prometeu îl făcuse pe om. La fel ca la muzeele actuale, existau călăuze, care ofereau explicaţii despre ruinele şi monumentele ce aminteau de timpurile apuse. Turiştii din Antichitate doreau, cu interes, să vadă şi să cerceteze legendele popoarelor, opere de artă precum cea a lui Venus Anadyomene, cu perii săi lucitori, sau teribila Colchidiană (Medeea), cu copiii pe genunchi, Ifigenia, gata pentru sacrificiu, sau vreo altă capodoperă a lui Miron. Chiar şi cei care se duceau în Grecia pentru studii nu-l cercetau numai pe Platon şi şcolile diferiţilor filozofi, ci căutau să contemple şi operele de artă ale marilor maeştri. Adesea se organizau călătorii numai pentru operele de artă, căci, după cum spune Cicero, te duceai la Thespiae să admiri statuia lui Cupidon, de Praxiteles, sau la Knidos să o vezi pe Venus, concepută de acelaşi artist, şi nimeni nu trebuia să moară pînă cînd nu-l vedea pe Zeus din Olimpia. Dragostea de natură, în Antichitate, arăta altfel faţă de cea din zilele noastre, pentru că nu era provocată de impresia de moment, ci de celebritatea unui loc, sau de sfinţenia lui, de caracterul său religios. Desigur, fenomenele rare ale naturii mişcau mai mult sufletul celor care au trăit în vremurile de demult, iar sentimentul de admiraţie se transforma în adoraţie, care a dat naştere la superstiţii şi legende. Seneca descrie sentimentul religios ca pe o divinitate în mijlocul unei păduri, cînd umbrele arborilor se proiectau pe lacul liniştit, iar un izvor limpede, ce şerpuieşte printre arbori, şi o peşteră îţi ofereau odihna mult visată. De aceea, de multe ori turiştii căutau locurile însemnate prin aspectul lor grandios, dar nu numai pentru a-şi încînta privirea, ci mai cu seamă pentru a adora divinitatea, care, în concepţia lor, trona acolo. Clitumnus, izvorul din Umbria, atrăgea vizitatori datorită frumuseţii şi sfinţeniei lui. Dintr-o colină umbrită de chiparoşi ţîşnea Clitumnus, rece ca gheaţa şi limpede precum cristalul, în care se oglindeau frasinii de pe ţărm, pentru ca apoi, lărgindu-se, să devină un rîu navigabil. Pausanias enumera arbori vechi de sute de ani, cum ar fi: stejarul din Dodona, salcia din Samos, sau măslinul de pe Acropole. Plinius menţiona, şi el, un lotus care era mai vechi decît oraşul Roma, dar şi un chiparos, tot atît de bătrîn, care s-a prăbuşit în timpul lui Nero. După cum tot Plinius spune, în Frigia există, încă, platanul de care a fost spînzurat Marsias. Un templu şi o mulţime de capele, din care una chiar creştină, din timpul lui Theodosius, ne oferă, azi, ruine pline de inscripţiile vizitatorilor care au trecut pe aici. Localităţile erau cîntate de poeţi, iar scrierile acestora te îmbiau să mergi să le vezi neapărat. Astfel, Valea Temple din Tesalia a fost cîntată foarte mult de către poeţi şi descrisă frumos de Plinius, fiind nu numai vizitată de mii de turişti, dar şi copiată de către bogătaşi în vilele lor, aşa cum a făcut Adrian, în renumita sa vilă din Tibur. De asemenea, mulţi greci şi romani se duceau la Gades, sau pe coastele occidentale ale Galiei, ca să vadă fluxul şi refluxul mării. Mitologia şi poezia veche ne oferă frumoase mărturii despre sentimentele adînci inspirate din acea apă mare, iar arta ne-a lăsat cele mai graţioase imagini. Ţărmul Mării era invadat de vile, care se întreceau în frumuseţe. Tiberiu a condus, vreme îndelungată, destinele Imperiului Roman din vila sa, situată în Insula Capri, de pe veranda căreia îmbrăţişa, cu vederea, întregul golf al Neapolului. Dar şi pe malurile lacurilor se găseau multe vile, căci, după cum spunea Seneca, nu există lac peste care să nu domine acoperişurile vilelor nobililor romani. Mai toţi poeţii cîntau izvorul care murmura, iarba în care te recreai şi arborii, la umbra cărora te răcoreai. Munţii, însă, nu erau tot aşa de căutaţi precum malurile mărilor. Deşi romanii stăpîneau Elveţia şi aveau ocazia să cunoască mările de gheaţă ale Alpilor, pe ei nu-i impresionau dificultăţile drumurilor, grozăviile prăpăstiilor, pustietatea gheţarilor şi zgomotele sinistre ale avalanşelor. Din acest motiv, nu avem nici o descriere a zăpezilor eterne din Alpi, nici despre jocul de culori de pe gheţari. Odată cu răsăritul şi apusul soarelui se putea vedea o splendidă panoramă a Munţilor Alpi. Singurul lanţ muntos pe care ajungeau romanii era Etna, din Sicilia, pe care se urcau mai mult pentru a observa natura lui vulcanică decît pentru a admira întinsele şesuri de zăpadă din apropiere. Adrian escalada Etna pentru a contempla răsăritul soarelui, acesta fiind însoţit de curcubeu. Împăratul Adrian, iar după aceea Iulian, s-a urcat pe Muntele Casin (Monte Cassino), pentru că se spunea că acolo soarele apare de la cîntatul cocoşilor. Aceeaşi mentalitate o regăsim şi în Evul Mediu, dar şi în timpurile moderne, însă numai din Sec. XIX, odată cu Romantismul, s-a putut constata admiraţia pentru natură. Atunci cînd pictura peisajului a început să se dezvolte, şi cînd oamenii au găsit, în varietatea fenomenelor naturale, reflexul propriei vieţi, ei au părăsit oraşele zgomotoase, începînd să manifeste vădit interes pentru natura grandioasă, în cufundarea căreia găsesc un ,,azil” reconfortant.

  1. IORDĂNESCU (1937)

 

 

 

COMENTARII DE LA CITITORI