TURISMUL SEXUAL (1)

in Lecturi la lumina ceaiului

 

 

Sora mai mare a unei prietene a fost cea care i-a dat pentru prima dată ideea. Oraşul Tokyo era tot mai şic în acea perioadă, deşi economia din ţara Soarelui Răsare era în declin. Zvonurile răspîndite în şcolile de fete din Anglia relatau poveşti despre sumele mari de bani care se puteau cîştiga acolo; fete care plecaseră să „predea engleza“ la Tokyo în perioadele de vacanţă s-au întors pline de încîntare faţă de noua lor bunăstare financiară. Tot ce trebuia să faci era să fii însoţitoarea unor oameni de afaceri băuţi: să le aprinzi ţigările, să le torni băutură, să te prefaci interesată de glumele lor şi să le complimentezi abilităţile la karaoke. Bineînţeles, unele fete puteau alege să meargă mai departe – asta depindea de ele şi, dacă o făceau, nu le plăcea să vorbească despre asta.

Pentru Lucie Blackman, în vîrstă de 21 de ani, totul suna ca o slujbă de vis. Fiind arătoasă, albă şi blondă, o tînără ca ea corespundea tuturor criteriilor pentru a avea succes pe piaţa damelor de companie.

Dar, pe lîngă toate acestea, Lucie căuta ceva diferit, o schimbare faţă de munca ei ca stewardesă la British Airways. Slujba îi asigura doar 15.000 de lire sterline pe an, şi ea trebuia să lucreze pe rute lungi către Africa şi America, avînd mereu un sentiment de neadaptare la fusul orar.

Putea să obţină suma aceea lucrînd doar două luni ca damă de companie, şi ar fi reuşit chiar să economisească bani. Dacă nu îi plăcea, putea să plece oricînd dorea: nu se punea problema unei cariere. Probabil că ar fi putut să călătorească prin Asia cu banii economisiţi, sau să îi folosească pentru a deveni independentă financiar în Marea Britanie. La 4 mai 2000, Lucie a intrat în Tokyo cu o viză turistică şi, acolo, a împărţit o cameră, într-o casă Yoyogi gaijin (străin) cu Louise Philips, o prietenă care o însoţise din Anglia, pentru a căuta o slujbă. Nu le-a trebuit mult pentru a găsi de lucru ca dame de companie: în districtul Roppongi, zona de distracţii luminată de neoane din Tokyo, nu existau semne de decădere economică, de conturi de cheltuieli reduse. Salariaţii în costume continuau să bea sake în barurile cu dame de companie, în timp de comercianţii gaijin şi soldaţii americani se amestecau cu elita tinerească a oraşului, în cluburi de noapte înecate de droguri. Exista loc destul pentru o tînără englezoaică blondă.

Lucie a început să lucreze la ,,Casablanca“, unul dintre cele mai populare baruri cu dame de companie, din zonă. La început nu i-a plăcut deloc. Era singură şi îşi contacta familia, telefonic, sau prin e-mail, în fiecare zi – în ciuda experienţei ei în zborurile de cursă lungă, rar stătuse departe de casa familiei din Sevenoaks, Kent, pentru mai mult de 4 zile. Avea, de asemenea, probleme în a se acomoda cu programul.

Munca începea în jur de 9 seara şi se termina pe la 2 dimineaţa, după care majoritatea fetelor vizitau cluburile de noapte din zonă, pentru a se destinde, multe dintre ele cheltuindu-şi banii, abia cîştigaţi, pe drogurile disponibile. Lucie simţea că nu se acomoda deloc cu fusul orar.

La început i-a displăcut obligaţia de a merge la dohan – întîlnire plătită de unii dintre clienţii clubului, care luau fetele la cină, înainte de a începe ziua de muncă, şi apoi le lăsau la club. Cluburile cîştigau un procent din fiecare dohan şi aveau un sistem de cote, spre a se asigura că fetele lor făceau bani pentru ei, chiar şi în afara clădirii. În schimb, ele aveau voie să păstreze cadourile generoase pe care le primeau. Lucie şi-a dat repede seama că putea să facă mult mai mulţi bani în acest mod, încurajîndu-i pe clienţii fideli să o trateze ca pe favorita lor specială.

După cîteva luni, ea îsi găsise locul. Începuse să facă bani şi ştia că putea face şi mai mulţi, pe măsură ce construia relaţiile cu clienţii. Chiar avusese cîteva întîlniri romantice – nu chiar dohan – cu un militar american, Scott Fraser, care îşi avea baza pe portavionul Kittyhawk.

În data de 1 iulie, Lucie a plecat din apartamentul ei, pentru a merge la un dohan cu un client de la ,,Casablanca“. Acesta îi promisese un telefon mobil preplătit, dacă lua prînzul cu el. Ea nu spusese nimănui numele acestuia şi plănuise să se întîlnească cu Scott şi Louise mai tîrziu, în acea seară. A sunat-o pe Louise de 3 ori în timpul acelei zile: prima dată, la 13,30, pentru a-i spune că se întîlnise cu partenerul ei pentru dejun; a doua oară, la orele 17, pentru a-i spune că mergea cu acesta la plajă; şi ultima dată, la orele 19, cînd ia anunţat-o pe Louise că se întoarce peste o jumătate de oră. Apoi l-a sunat pe Scott şi i-a lăsat acelaşi mesaj. De atunci, nimeni nu a mai auzit-o şi nici nu a mai văzut-o în viaţă pe Lucie.

În ,,Casablanca“

Activitatea de damă de companie este strîns legată de tradiţia gheişelor japoneze, aceea care, de-a lungul istoriei, le-a asigurat samurailor aflaţi departe de casă o companie feminină. În prezent, aceasta se aseamănă mai mult cu vechile cluburi cu iepuraşi Playboy: clubul închiriază fetelele cu ora, pentru a-i însoţi pe bărbaţi şi a se comporta ca nişte iubite platonice. Ele pot decide dacă vor să facă sex cu clienţii lor; acest lucru depinde de ele. Cel mai adesea, rolul lor este de a arăta bine, de a impresiona clientul omului de afaceri, pentru a ajuta la încheierea unei tranzacţii, sau, pur şi simplu, ea se află acolo în chip de ,,ambalaj“ atrăgător la fanfaronada salariaţilor băuţi, un punct focal, care cimentează legăturile rituale-cheie pentru viaţa de afaceri japoneză. Damele de companie sînt, în marea lor majoritate, japoneze, dar, la începutul anilor ‘80, femeile albe au devenit tot mai populare în unele dintre cluburile stilate, unde frumuseţile tinere şi blonde care vorbeau engleza erau cele mai rîvnite însoţitoare. Ciudata fixaţie a japonezilor pentru anumite forme culturale şi produse occidentale – golf, scotch, rock’n’roll – se răsfrînge şi asupra sexului. Dar acesta nu este singurul motiv al atracţiei: exotismul este esenţial aici, ca şi oriunde în altă parte, pe mapamond, în industria sexului. Şi, în timp ce multe dame de companie din Vest vor nega că sînt o parte a acestei industrii, cunoscută în Japonia sub denumirea de mizushobai (comerţul cu apă), în ochii analiştilor şi comentatorilor japonezi nu există nici o îndoială privind poziţia lor socială. Cele mai luxoase baruri cu dame de companie se pot găsi mai degrabă în Ginza sau în Akasaka, decît în Roppongi. Aici, hainele scumpe de firmă sînt o regulă, clienţii trebuie să aibă o recomandare, iar facturile sînt trimise, discret, la locul de muncă. O relaţie sexuală în aceste locuri nu implică, pentru damele de companie, doar oferirea de bani, ci, adesea, şi invitaţii pentru călătorii în străinătate, ca însoţitoare a clientului, sau apartamente noi, care nu sînt altceva decît cuiburi de amor, rezervate acestor femei. La limita inferioară a eşalonului, tinere din Europa de Est şi Asia de Sud-Est defilează topless, sau complet dezbrăcate, în barurile cu dame de companie, care sînt doar puţin deasupra bordelurilor. Aici, legăturile cu crima organizată sînt mai strînse, multe dintre damele de companie intrînd în ţară cu documente contrafăcute sau ca false soţii ale unor yakuza, gangsteri japonezi, de joasă speţă. Cînd aceste femei sînt date dispărute, nu se emite o alertă naţională; lipsa lor de acasă este rareori resimţită şi, oricum, sînt multe alte tinere gata să le ia locul. Aşa cum a mărturisit o damă de companie din Asia de Sud-Est, în cadrul unui interviu la televiziune, în timpul cercetărilor declanşate în urma dispariţiei lui Lucie Blackman, „nimeni nu ar fi fost interesat să investigheze cazul, dacă era vorba de una dintre noi“. Cu toate acestea, multe dintre aceste femei refuză să plece, atunci cînd agenţiile de ajutor umanitar răspund apelului lor disperat; lumea lor este una cu puţine opţiuni, iar activitatea de damă de companie – cu toată exploatarea şi pericolele care o însoţesc – se plăteşte bine.

Clubul ,,Casablanca“ – local care şi-a schimbat numele după scandalul Blackman – operează între cele două extreme ale afacerii. Nu face parte din eşalonul superior al barurilor cu dame de companie din Roppongi, dar nu este nici un bordel. Elita japoneză se fereşte de acest bar, care este, însă, frecventat de yakuza; locul în care acesta funcţionează – deasupra unui club de striptease şi amplasat între un centru de jocuri video şi un bar de „hărţuire sexuală“ – ne oferă o idee despre categoria în care se încadrează.

Natura specială a multor aşezăminte sexuale japoneze este, de multe ori, surprinzătoare pentru observatorii vestici, mult mai obişnuiţi cu barurile go-go şi cluburile cu dansuri pe genunchi. La barurile de „hărţuire sexuală“, damele de companie sînt îmbrăcate ca secretare, şi bărbaţii pot să le mîngîie şi să le dezmierde după dorinţă; în barurile no-pan, chelneriţele nu poartă chiloţei, şi băuturile sînt ţinute pe rafturi înalte – pentru a-i servi pe clienţi, ele trebuie să se întindă după sticle, arătîndu-şi corpul în acest timp; iar în barurile yobai, numite astfel după practica tradiţională a bărbaţilor care îşi iau miresele în somn, prostituatele se prefac că dorm, în timpul poticnelilor clienţilor lor beţi.

Nu doar tinerele din Vest se îngrămădesc să meargă în Japonia pentru a cîştiga bani, făcînd lucruri pe care nu s-ar încumeta să le facă acasă; există o îndelungată tradiţie a starurilor hollywoodiene, prin care acestea evită industria de publicitate din Occident, dar sînt fericite să facă reclame în Japonia. Şi, pînă nu demult, a fi damă de companie nu era considerată o activitate periculoasă pentru fetele blonde cu chipuri proaspete, din clasa de mijloc, care încă merg, în număr mare, la Tokyo, în căutare de cîştig uşor.

Dar, pentru că balonul de săpun al economiei japoneze s-a spart, de la damele de companie se aşteaptă, acum, mai mult, pentru bani mai puţini. Presiunile de a face sex la dohan sînt mai mari, şi tot mai mulţi clienţi au predilecţii în acest sens – lucru demonstrat de popularitatea practicilor de legare şi de sado-masochism în Japonia, pe care damele de companie le pot considera cel puţin dureroase. Multe dintre aceste femei ajung să se amestece printre yakuza, şi există zvonuri privind legăturile cu comerţul cu sclavi, din Nigeria. Acolo unde, altădată, singurul pericol care părea să le ameninţe pe damele de companie din Vest era plictiseala, acum, jocul a devenit mai murdar, mai urît şi mult mai brutal.

Lucie Blackman nu este singura damă de companie din Vest care a dispărut. Cazul canadiencei Tiffanny Rain Fordham, care a fost dată dispărută în 1997, nu a fost încă rezolvat. În vîrstă de 27 de ani la momentul dispariţiei, Fordham, care lucrase înainte ca damă de companie în Roppongi, a dispărut, acolo, la sfîrşitul lunii septembrie, după o noapte, în oraş, cu prietenii. Logodnicul ei, Jason Frechette, a petrecut 3 luni cercetînd oraşul în căutare de piste, dar nu a găsit nimic; Poliţia locală l-a considerat pe el ca fiind principalul suspect, pentru un timp, dar, pînă la urmă l-a eliberat de orice bănuială de implicare. Cazul este în continuare deschis, însă, cu fiecare lună care trece, şansele de a descoperi ce s-a întîmplat cu Tiffanny Fordham devin tot mai slabe.

În ziua următoare dispariţiei lui Lucie, colega ei de apartament a primit un telefon de la un bărbat, care s-a recomandat cu numele de Akira Takagi. El i-a spus acesteia că „Lucie s-a alăturat unei secte nou apărute. Ea este în siguranţă şi face instruire într-o baracă din Chiba“. Louise a sunat-o imediat pe mama lui Lucie în Anglia, iar aceasta, la rîndul ei, i-a alertat, prin telefon, pe cealaltă fiică a sa, Sophie, şi pe soţul ei, Tim, de care era separată. Sophie, care lucra ca tehnician cardiolog la un spital din localitate, s-a pregătit să plece cu avionul spre Tokyo, în ziua următoare.

Tim s-a dus la bancă şi a obţinut un împrumut de 20.000 lire, deşi, la finalizarea investigaţiilor pe care avea să le întreprindă, va constata că, în realitate, a cheltuit de 5 ori suma respectivă, în cea mai mare parte fiind vorba de bani donaţi de rude. După ce a lăsat conducerea micii sale companii de construcţii în grija partenerilor săi, a luat avionul, pentru a i se alătura lui Sophie. Împreună, cei doi au lansat un bombardament mediatic, distribuind, numai în primele două săptămîni, 30.000 de postere cu imaginea lui Lucie şi ţinînd o serie de conferinţe de presă. Dar, păreau să fie singurii oameni care luau în serios dispariţia tinerei. S-au simţit extrem de descurajaţi de ceea ce ei au numit ,,apatia şi şovăiala“ Poliţiei, în urmărirea pistelor. Telefoanele pe care Lucie le dăduse în data de 1 iulie ar fi trebuit să fie, cu siguranţă, spuneau ei, cea mai bună pistă – dar poliţiştii au explicat că legile privind viaţa privată interziceau urmărirea telefoanelor şi că, oricum, tehnologia pentru realizarea acestei operaţiuni îi depăşea. Investigaţiile lui Sophie şi Tim la ,,Casablanca“ au fost la fel de lipsite de succes: nimeni nu a putut să le dea nici o informaţie referitoare la însoţitorul lui Lucie. Ei se temeau că, întrucît Lucie lucra ilegal în Japonia – ea nu avusese decît o viză turistică -, autorităţile considerau că ea îşi merita soarta, oricare ar fi fost aceasta.

Ajutorul a venit din locuri neaşteptate. Publicaţia britanică de scandal ,,The Sun“ a făcut speculaţii în jurul ideii că Lucie fusese, probabil, răpită de o „sectă japoneză răufăcătoare“, cu scopul de a o folosi ca sclavă pentru sex. Mai util a fost un prieten al tatălui lui Lucie, care lucrase ca şofer de limuzină pentru Richard Branson, proprietarul Companiei ,,Virgin“; el l-a sunat pe Branson şi, în urma discuţiei dintre cei doi, acesta s-a oferit ca, prin firma sa, să ajute familia Blackman, înfiinţînd un birou, la Tokyo, pentru investigaţiile lor.

De la început, familia întocmise o petiţie, prin care cerea sprijin de la Ministerul britanic de Exerne, astfel încît cazul fusese adus în atenţia primului-ministru Tony Blair. Printr-o coincidenţă, Blair urma să viziteze Japonia la 21 iulie, pentru a participa la Summitul economic al G-8, el folosind această ocazie pentru a semnala problema omologului său japonez, Yoshiro Mori. Contactul diplomatic a avut, în sfîrşit, un impact asupra investigaţiilor: lui Tim Blackman i s-a spus că dificultăţile tehnice legate de depistarea ultimului telefon al lui Lucie fuseseră rezolvate. Numeroasele speculaţii atît din presa locală, cît şi din presa internaţională au impulsionat şi mai mult investigaţiile. În Japonia, temele vizate – tratamentul femeilor, decadenţa morală la Tokyo şi relaţia ţării cu Occidentul – au făcut ca acest caz să devină un exemplu care a trezit, în rîndul societăţii, sentimentul că Japonia se confruntă, în această privinţă, cu o criză naţională. Speculaţiile îngrozitoare despre cultura sexului şi a drogurilor erau egalate, în intensitate, doar de accesele de reflecţie interioară, care umpleau editorialele: „Cum se ajunsese pînă aici?“.

Pe lîngă telefoane, propriile investigaţii făcute de familia Blackman au dus la descoperirea altor piste. Unele au produs confuzie: de pildă, o scrisoare, care dădea de înţeles că provenea de la Lucie, şi în care afirma că era în viaţă, că e bine şi că nu dorea să fie găsită, a fost trimisă biroului de investigaţii din Tokyo. Tim Blackman nu a recunoscut semnătura ca fiind cea a fiicei lui. Apoi, un japonez de 52 de ani s-a sinucis la 3 zile după ce fusese anchetat de Poliţie cu privire la dispariţia lui Lucie. În apartamentul acestuia s-au găsit cîteva afişe ale Poliţiei, în care se semnala posibila răpire a tinerei. Motivele sinuciderii bărbatului au rămas, însă, şi în prezent necunoscute.

Mai utile au fost telefoanele de la alte dame de companie. Trei femei de origine străină au venit să declare despre modul în care lucraseră ca dame de companie în Roppongi, cînd au fost invitate la un dohan, într-un restaurant pe malul mării, cu un om de afaceri japonez înstărit, care se recomandase sub diferite nume fiecărei femei. El le ducea la apartamentul lui, le invita să privească un film cu el, sau le ruga să îl ajute să mute cutii, şi le propunea să bea un pahar de vin cu el. Dacă vinul avea un gust ciudat, explica el, asta se datora faptului că acesta conţinea anumite ierburi speciale; era un vin rar, din India sau din Filipine, o trataţie deosebită, pe care probabil nu o mai gustaseră înainte.

Fiecare dintre fete s-a trezit, după 24 sau 48 de ore, în apartamentul bărbatului, cu o senzaţie de greaţă si de slăbiciune, fără să-şi amintească nimic din ceea ce se întîmplase; el le-a spus fie că băuseră prea mult cu o seară înainte, fie că fusese o scurgere de gaze în apartament. Femeile, nici una dintre ele convinsă de explicaţia lui, ştiau că Poliţia le-ar ignora plîngerile – în fond, ele lucrau ilegal în Japonia – şi aşteptaseră pînă acum să îşi spună povestea.

„Femeile sînt bune

doar pentru sex“ (1)

Poliţia japoneză, care desemnase pentru acest caz mai mulţi ofiţeri decît pentru vestitul atac cu gaz sarin din Metroul din Tokyo, în 1995, a arestat, pînă la urmă, în legătură cu dispariţia lui Lucie Blackman, un speculant imobiliar, Joji Obara, în vîrstă de 48 de ani. Telefoanele pe care le dăduse tînăra fuseseră depistate ca pornind de pe telefonul lui mobil şi, în urma cercetărilor la apartamentul lui de pe malul mării, s-au descoperit nu doar fire de păr blond, care se potriveau cu cele ale fetei, ci şi o rolă de film nedevelopată, în care ea apărea în fotografii luate nu departe de apartament. Bărbatul, însă, a negat că ar fi cunoscut-o şi, în absenţa unui cadavru, Poliţia nu a putut să îl pună sub acuzare pentru nici o infracţiune legată de dispariţia damei de companie engleze.

Totuşi, Poliţia a descoperit, cercetînd alte cîteva proprietăţi care îi aparţineau lui Obara, nu doar corpul congelat al unui cîine alsacian, în frigider – Obara pretindea că intenţionase să readucă, în scurt timp, la viaţă corpul iubitului său animal de casă ,,într-un cîine clonat“ – ci şi în jur de 200 de casete video, care îl prezentau pe bărbat, se pare, molestînd femei „adormite“. În unele dintre filmări, se spune că acesta purta o mască tip Zorro.

Poliţia a cercetat casetele video pentru a obţine dovezi ale unor eventuale violuri de care ar fi putut fi acuzat şi a descoperit că, printre victime, se numărau cele 3 dame de companie străine, care contactaseră familia Blackman. Ele au fost de acord să ajute Procuratura, şi Obara a fost acuzat, după aceea, de comiterea cîtorva violuri.

Referitor la acele evenimente, japonezul a declarat presei că femeile consimţiseră să facă sex cu el: „Aceste femei, care se presupune că sînt victime, sînt, toate, dame de companie străine sau fete din sex-club. Multe au luat cocaină sau alte droguri în faţa mea, şi toate au fost de acord să aibă relaţii sexuale pentru bani“. Numai că dovezile spuneau cu totul altceva. Poliţia găsise jurnalele lui Obara, în care, între 1983 şi 1995, acesta menţionase numele a 200 de femei, în legătură cu „jocul de cucerire“. Mai tîrziu, procurorii au descoperit că denumirea respectivă era un eufemism pentru violurile însoţite de administrarea de droguri.

(va urma)

PATRICK BLACKDEN

COMENTARII DE LA CITITORI