TURISMUL SEXUAL (23)

in Lecturi la lumina ceaiului

Locul de joacă (2)
Broşura lui Clarke promitea clienţilor un Disney World pentru adulţi, admiterea în interiorul acestuia costîndu-i doar 600 de dolari; ei erau încurajaţi să „aleagă cadrul“, după „o scurtă călătorie cu jeepul în «Sin City», către un stabiliment foarte special, intitulat OK Corral, unde sînt priponite zeci de iepşoare nărăvaşe”. Clarke s-a oferit să furnizeze „puişori“ – prostituate copile – pentru un lucrător de la „Christian Aid“, care s-a dat drept potenţial client. El i-a dat lucrătorului sub acoperire cîteva indicaţii, spunîndu-i că, pentru a avea relaţii sexuale cu o fată de 12 ani, „trebuie să o faci să se simtă bine şi să îi oferi, să spunem, hamburger şi cartofi prăjiţi, ceva ce, probabil, ea nu a mai mîncat niciodată. Apoi, va face pentru tine tot ceea ce îi ceri”. Pînă recent, au existat foarte puţine riscuri în materie de legalitate pentru turiştii sexuali interesaţi de copii. Majoritatea prostituatelor minore sînt ele însele fiice de prostituate, sau aparţin categoriei celei mai defavorizate a comunităţii; de multe ori, există o înţelegere secretă între cei care au grijă legal de un copil şi cel care îl abuzează. Dacă un turist străin este prins de autorităţi, de obicei, el poate să scape de acuzaţie plătind mită, iar, uneori, ţara de baştină a turistului pare mulţumită cîtă vreme astfel de abuzuri se petrec în străinătate – cîteva ambasade europene se spune că i-au ajutat pe cetăţenii lor să scape de acuzaţiile de abuz sexual împotriva copiilor din străinătate. Sînt şi alte probleme legale care contribuie, de asemenea, la nivelul scăzut de risc pentru turişti, aşa cum este explicat clar în broşura de ştiri, din 1994, a ECPAT (End Child Prostitution in Asian Tourism – Opriţi prostituţia copiilor în turismul asiatic): ,,Oficialii guvernamentali sînt, în marea lor majoritate, confuzi din cauza contradicţiilor dintre promovarea turismului de către guverne şi politica de suprimare a abuzului sexual al copiilor… Perioadele de şedere a străinilor în ţările-gazdă sînt, de obicei, scurte. Astfel, cînd abuzurile devin cunoscute, străinul a părăsit deja ţara. Apoi, este foarte dificil de localizat copiii victimizaţi – care ar putea fi vagabonzi, sau provenind din familii destrămate – şi de a-i convinge să depună mărturie în proces. Ei nu vor să fie martori, deoarece cred că sînt, şi ei, vinovaţi“. În cursul anilor ‘90, presiunile exercitate de ONG-uri (precum ECPAT şi FACE) au forţat ţările occidentale să conştientizeze infracţiunile comise de cetăţenii lor împotriva copiilor din ţările în curs de dezvoltare. Ca urmare, în a doua parte a anilor ‘90, au fost adoptate „legislaţii extrateritoriale” de către majoritatea statelor din vestul Europei, de Australia şi Noua Zeelandă, prin care cetăţenii acestora devin susceptibili de ispăşire a pedepselor în propria ţară, pentru abuzurile împotriva copiilor, comise în exterior.
Primul britanic condamnat potrivit noii legislaţii a fost Gerald Draper, de 64 de ani, proprietarul unei tabere, care a abuzat copii britanici în Franţa. Printr-o ciudată inversiune a fenomenului privind turismul sexual pentru copii, turiştii erau, în acest caz, copiii care au fost abuzaţi. Draper conducea o tabără în Bretagne, Le Grand, Motives (sic), terenul destinat acestui scop fiind cumpărat în 1993. După ce proiectul său, de înfiinţare a unei colonii de nudişti, a eşuat, el a construit o tabără care, potrivit broşurilor de promovare, era prezentată ca fiind o staţiune destinată familiilor.
(va urma)
PATRICK BLACKDEN

COMENTARII DE LA CITITORI