Turlele bisericilor imită rachetele în trepte

in Alte știri

În 1961, arheologii care lucrau la Colina Palatină din Roma au descoperit o cameră necunoscută. Într-o nişă din această cameră se afla o pictură, al cărei subiect era atît de surprinzător, încît nici o explicaţie satisfăcătoare nu a putut fi dată. În centru era ceea ce părea a fi o navă spaţială modernă, de fapt o rachetă. Stătea pe o rampă de lansare, iar de la ea plecau cabluri, sau ancore. În spate se afla un zid înalt – după toate aparenţele, un zid blindat. Ivan T. Sanderson, fost ofiţer al Serviciului Secret de Informaţii britanic şi distins biolog, întreabă: „Ce anume a pictat artistul roman? Era rodul imaginaţiei? Era realitate? Era o previziune a viitorului?”. O reproducere a acestei picturi apare în cartea sa „Uninvited Visitors“ şi merită să fie analizată cu atenţie.

Ce caută o pictură cu o rachetă spaţială pe peretele unei camere ascunse, datînd din vremurile antice? Cum a fost posibil să ajungă acolo? Sînt întrebări legitime. Oricît de curios ar fi, s-ar părea că există mult mai multe legături, decît credem noi, între lăcaşurile de cult şi călătoriile în spaţiu.

Nu este o afirmaţie ireverenţioasă. Cititorii creştini, sau de orice altă religie, nu trebuie să se simtă ofensaţi de cele scrise în acest capitol. Nu se doreşte decît prezentarea unor aspecte şi teorii, care ar putea deschide direcţii fascinante pentru cercetări amănunţite. În primul rînd, s-a luat în considerare un lăcaş de cult din oricare ţară din lume şi s-a observat că arhitectura religioasă a urmat un anumit tipar, încă din vremurile străvechi. Din punct de vedere matematic, arhitectura de tipul celei în care au fost construite, de exemplu, marile catedrale ale Europei, ar reprezenta o adevărată provocare pentru proiectanţii şi constructorii de la acea vreme, cu naosurile lor grandioase, structurile impozante şi arcadele superbe.

Se crede că Notre-Dame de Chartres, care datează din Secolul al XII-lea şi despre care unii spun că reprezintă apogeul arhitecturii religioase, a fost proiectată pe baza principiilor matematicii platoniciene, care exprima armoniile întregului Univers. Uitaţi-vă la chipurile frumos sculptate ale regilor şi reginelor de la Chartres, reprezentări neidentificate şi necunoscute, care se uită de sus – cu expresiile lor de supremă nobleţe – la miile de turişti care vin aici, în fiecare an. Priviţi cele două clopotniţe ale măreţei catedrale şi comparaţi, în minte, forma şi proporţiile lor cu cele ale navetei spaţiale Apollo 12. Uitaţi-vă la orice biserică creştină dintr-o altă perspectivă şi observaţi asemănarea dintre clopotniţa tipică şi o navetă spaţială tipică. Studiaţi picturi cu moscheile islamice, pagodele orientale, templele budiste, lăcaşurile de cult din India, Thailanda, Orientul Mijlociu. Observaţi cum turnurile lor se înalţă către cer, locul unde cei mai mulţi dintre oameni cred că se află Raiul. Faceţi abstracţie de diferenţele dintre Occident şi Orient, lăsaţi deoparte detaliile şi încercaţi să vă faceţi, în minte, o radiografie a structurilor de bază ale turnurilor – observaţi cît de asemănătoare sînt, de fapt, dincolo de modelul stîlpilor de rezistenţă, al decoraţiunilor cu capete de animal, sau al basoreliefurilor.

Turnul clopotniţei de la Catedrala Ivan cel Groaznic, din Kremlin, Moscova, văzut dintr-o altă perspectivă, este o rachetă în 3 trepte, care are în vîrf o capsulă semisferică; rachetele cu mai multe trepte, deghizate în turnuri, care împrejmuiesc Catedrala Sf. Sofia, din Istanbul, devin, dintr-odată, evidente; frumoasele arcade gotice din interiorul Catedralei Cologne repetă această formă de rachetă; pagodele chinezeşti, templele şi monumentele funerare hinduse, clopotniţele armeneşti şi simplele biserici de ţară din toată lumea creştină – toate par să fi fost construite special pentru a imita navele spaţiale. Dacă acceptăm coincidenţa de formă, rămîne o întrebare: de ce?

Viaceslav Zaiţev, filolog al Academiei Bieloruse de Ştiinţe, a încercat să răspundă, în lucrări precum „Cosmic Reminiscences in Written Relics of the Past” şi „The Evolution of the Universe and Intelligent Beings”. La acestea se adaugă multe articole publicate în reviste, articole ale căror concluzii au apărut, din cînd în cînd, în revista ,,Sputnik”. Însă această direcţie de cercetare nu a fost deschisă de Zaiţev, meritul fiind al lui Nikolai Rînin, prieten şi discipol al lui Konstantin Ţiolkovski, savantul rus care, la începutul Secolului XX, a stabilit principiile pentru construcţia rachetelor spaţiale.

Acum mai bine de 40 de ani, Rînin atrăgea atenţia asupra concordanţelor din miturile diverselor popoare, cu referire la vizitele pe Pămînt ale unor fiinţe din alte lumi. În anul 1959, un alt savant rus, Modest Agrest, considera că multe dintre evenimentele descrise în Biblie sînt, de fapt, referinţe la vizite făcute pe Terra de astronauţi din alte lumi. Trei ani mai tîrziu, astrofizicianul american Carl Sagan publica o ipoteză similară. Subliniem că nu există nici o dovadă ştiinţifică în demonstrarea teoriei expuse, teorie conform căreia asemănarea dintre arhitectura religioasă şi maşinăriile destinate deplasării în spaţiu nu este o simplă coincidenţă. Pentru o amplă cunoaştere a acestor arhitecturi trebuie consultată cartea „Chariots of the Gods”, scrisă de Erich von Däniken. Acest elveţian avansează concepţia, îndrăzneaţă, conform căreia originile omului sînt legate de vizite pe Pămînt ale unor fiinţe de pe alte planete, în vremurile antice.

Revenind la arhitectura bisericească, mai exact la arhetip – care este perpetuat, cu mici variaţii, din vremurile antice pînă în prezent – ne punem următoarea întrebare: care sînt motivele care stau la baza acestei forme a arhetipului? Conform scrierilor apocrife, atunci cînd David s-a urcat la Cer, îngerii i-au arătat „imaginea bisericii”, care avea să devină arhetipul pentru Templul din Ierusalim. Întorcîndu-se pe Pămînt, David a construit, din memorie, un model al acesteia şi i-a poruncit fiului său, Solomon, să ridice o Casă a Domnului, urmînd modelul respectiv. Aşa se crede că a fost conceput Templul din Ierusalim, construit în Secolul al X-lea î.Chr.

Zaiţev se întreabă – evident, este o întrebare retorică: „E posibil ca «imaginea bisericii» să fi fost imaginea unei nave spaţiale? Poate că o fiinţă umană a fost convinsă de astronauţi să urce la bordul «maşinii cereşti», unde a văzut sălaşul lui Dumnezeu? O asemenea interpretare a străvechii legende iudaice, legate de originea Templului lui Solomon, pare şi mai credibilă în lumina altor texte, în special a Scrierilor apocrife”.

Hinduşii credeau că templele lor erau construite după modelul celor existente în alte lumi, revelat tot de o divinitate. Opera clasică ,,Ramayana” vorbeşte despre un „car ceresc”, un vehicul cu două etaje şi „multe camere şi ferestre”, care la lansare „răgea ca un leu”, „scotea un sunet cu un singur ton” şi „împrăştia limbi de foc”, gonind, prin aer, pînă se vedea ca „o cometă pe cer” (Viaceslav Zaiţev, „Temples and Spaceships”, revista ,,Sputnik”, septembrie,

1968 – n.a.).

O altă sursă, ,,Mahabharata”, spune că vehiculul era „activat de un fulger înaripat”. Opera sanscrită ,,Samarangana Sutradhara” conţine o descriere detaliată a vehiculului, care în operele Veda este numit ,,vimana”.

Zaiţev subliniază: „Arhitecturile creştină, iudaică, budistă şi brahmană provin dintr-o singură sursă, un anumit «templu celest», a cărui înfăţişare pe Pămînt a fost cel mai bine imitată de catedrale”.

Presupunînd că nave spaţiale de pe alte planete au aterizat pe Pămînt cu multă vreme în urmă, efectul pe care acestea l-au avut asupra omului primitiv nu ar fi fost similar cu acela al „cultelor cargo” din epoca modernă, cînd aeronave moderne au aterizat în locuri precum Noua Guinee, sau Noua Britanie? În acest caz, sosirea aeronavelor a dus la venerarea creaturilor care au venit cu acele nave şi au fost adoptate diferite practici religioase pentru a face ca aparatele cosmice şi încărcătura lor magică să revină în acele locuri.

„Cultele cargo”, aşa cum le-au numit antropologii, au apărut, pentru prima dată, în Insulele Fiji, în anul 1880, iar tiparul s-a repetat. Un profet se ridică din rîndul oamenilor şi proclamă că va veni mîntuirea, posibil sub forma unui vapor, sau a unei aeronave încărcate cu tot felul de lucruri – de la frigidere pînă la alimente conservate. Profetul porunceşte îndeplinirea anumitor ritualuri şi chiar a unor activităţi, cum ar fi construirea unui depozit, reproducerea unei piste de aterizare, sau a unui debarcader. În esenţă, toate aceste culte sînt, probabil, încercări primitive de a pune în mişcare toate mecanismele sociale necesare pentru a face faţă unei situaţii de conflict cultural – impunerea a ceea ce este modern şi „civilizat” asupra a ceea ce este vechi şi „barbar” – totul sub masca unei noi religii.

Am putea presupune că în vremurile antice au venit, pe această planetă, nave din altă lume (sau alte lumi?), care au adus fiinţe ciudate şi lucruri ciudate, dar extrem de utile. Poate că unele nave au plecat, poate că unele au rămas; este posibil ca unele să fi staţionat pe orbită, iar unii oameni de pe această planetă, recunoscuţi pentru inteligenţa lor, sau pentru calităţile de conducători superiori, în comparaţie cu ceilalţi membri ai grupului, au fost îmbarcaţi pe navele cosmice şi li s-au oferit daruri, plus instrucţiuni referitoare la tehnologia simplă, cum ar fi inventarea roţii, canalele de irigaţii, tehnici mai bune de a lucra piatra, sau metalul ş.a.m.d. În mod sigur, avem motive să credem că ceva de genul acesta s-a întîmplat acum aproximativ 15.000 de ani.

Pentru că, în acea perioadă, omul a început să progreseze rapid şi să se descurce mult mai bine în mediul înconjurător, un fapt care nu a fost niciodată explicat în mod satisfăcător, fără nici un motiv evident, el a început să dezvolte noi tehnici, de pildă să despice oasele pentru a crea unelte, deşi pînă în acel moment utilizase aceleaşi tehnici de aproape 1 milion de ani.

Pentru biologi, omul este o adevărată enigmă, el este foarte diferit de rudele sale cele mai apropiate, maimuţele antropoide. Dacă ar fi să acceptăm Teoria evoluţionistă emisă de Darwin arată că omul are 312 caracteristici unice şi exclusive, pe care nici un alt primat nu le posedă. Din motive necunoscute, omul a evoluat într-un ritm care, fiind comparat cu etapele de evoluţie ale altor animale de pe această planetă, nu poate fi descris decît ca unul foarte rapid.

Se ştie că procesul evolutiv este unul extrem de lent, imperceptibil în decursul cîtorva sute de generaţii. Cea mai mare realizare evolutivă a omului a fost aceea de a-şi dezvolta creierul de la o capacitate de 400 de centimetri cubi (valoare stabilită pe baza celor mai vechi cranii de maimuţe antropoide descoperite) la o capacitate de 1.300 de centimetri cubi, în decursul unui milion de ani, ceea ce înseamnă foarte puţin în termeni evolutivi. Pe de altă parte, a fost nevoie de cca. 30 de milioane de ani pentru ca primatele să-şi dezvolte o mînă cu un deget opozabil, lucru care – potrivit evoluţioniştilor – l-a făcut pe om superior în cadrul rasei din care face parte.

Doi scriitori americani, Otto Binder şi Max Flindt, au emis, recent, o teorie care susţine că singurul răspuns posibil este acela că, în vremurile străvechi, au venit pe planeta noastră fiinţe inteligente dintr-o altă lume, iar aceste fiinţe, printr-un efort conştient, au creat, pe Pămînt, o rasă de oameni, fie din altruism, fie pentru a face un experiment biologic. Dacă oamenii spaţiului au fost aici, să fi plecat ei cu adevărat? Să fi fost prezenţa lor cea care a dat naştere mitului cvasiuniversal al originii rasiale, coborîrea „din stele”, sau „din cer” a unor fiinţe superioare? Să fi călcat picioarele lor pe munţii înverziţi ai Angliei?

Această chestiune a experimentelor biologice rămîne în seama oamenilor de ştiinţă. Totuşi, pentru unele lămuriri, ar trebui urmărite cîteva domenii de investigaţie, şi anume:

* mituri şi legende;

* lucrările religioase clasice din toate ţările locuite din vechime – în special India, China, Sumerul, Babilonul, Egiptul;

* o nouă analiză a sistemelor „secrete” de cunoaştere, religioase şi ştiinţifice, inclusiv scrieri legate de alchimie, astronomie, cărţi secrete ale ordinelor masonice şi ale rosicrucienilor şi sistemul predat în timpurile moderne de către Georges Ivanovitch Gurdjieff;

* arhitectura religioasă;

* prezenţa „inexplicabilă“ a ceea ce Ivan Sanderson numeşte OOPARTS (,,Out of Place Artefacts” – ,,Artefacte stranii”) şi OOPTHS (,,Out of Place Things” – ,,Lucruri stranii”).

Cîteva informaţii despre unele dintre cele mai importante „obiecte stranii” au apărut în anul 1965, cînd un arheolog chinez a publicat un raport, în care prezenta o ipoteză, potrivit căreia planeta noastră ar fi fost vizitată de fiinţe din spaţiu, cu cca. 12.000 de ani în urmă. Principalele sale dovezi proveneau din peşterile din Munţii Bayan-Kara-Ula, situaţi la graniţa dintre Tibet şi China. În aceste peşteri au fost descoperite 700 de discuri din piatră, acoperite cu desene şi scrieri misterioase. Fiecare disc are, în centru, o gaură, din care porneşte, în spirală, un şanţ dublu. În prezent, peşterile sînt locuite de oameni din triburile Ham şi Dropa – indivizi plăpînzi, avînd o înălţime de doar 1,20 metri, care sfidează clasificarea etnică.

După ce scrierile au fost descifrate, pe una dintre hieroglife, probabil săpată în piatră de un străvechi membru al tribului Ham, se putea citi: „Oamenii Dropa au coborît din Cer cu planoarele lor. Bărbaţii, femeile şi copiii noştri s-au ascuns în peşteri înainte de răsăritul Soarelui. Cînd, într-un sfîrşit, au înţeles limbajul semnelor, folosit de oamenii Dropa, şi-au dat seama că nou-veniţii aveau intenţii paşnice…”.

Discurile au fost curăţate de toate particulele pietroase aderente şi au fost trimise la Moscova, în scopul analizării lor. Acolo, oamenii de ştiinţă au făcut unele descoperiri surprinzătoare: discurile conţineau o cantitate mare de cobalt şi alte metale şi vibrau, într-un ritm ciudat, ca şi cum ar fi avut o sarcină electrică, sau ar fi făcut parte dintr-un circuit electric.

Arta primitivă – desene din peşteri, figurine de lut – oferă cercetătorului numeroase materiale, pentru a demonstra posibilitatea că vizitatorii spaţiali ar fi fost aici cu multă vreme în urmă. O pictură pe piatră descoperită lîngă oraşul Fergana, în Uzbekistan, înfăţişează ceea ce pare a fi un astronaut. Acum 4.000 de ani, un artist din Alpii elveţieni a desenat un om cu o cască spaţială. Despre pictura murală, care înfăţişează o rachetă, dintr-o nişă a unei camere secrete aflată într-o veche biserică romană, s-a vorbit deja. Într-o frescă din Mînăstirea Dekany, în Iugoslavia, apar îngeri zburînd în interiorul unor maşini, care se aseamănă foarte mult cu navetele spaţiale moderne.

Ceva similar unei nave cosmice, care apare pe o icoană din Secolul al XVII-lea, este tabloul cu Învierea Domnului nostru Isus Christos, de la Academia Teologică din Moscova, care reprezintă Casa Domnului. Arheologii japonezi au descoperit, în mai multe situri ,,dogu” (figurine de lut), umanoizi îmbrăcaţi în costume spaţiale ciudate, cu căşti care le acoperă, în întregime, capul. Pe căşti sînt reprezentări ale unui gen de ochelari cu fante, filtre de respirat, antene, aparate auditive şi chiar dispozitive pentru vederea pe timp de noapte.

Picturi pe piatră, înfăţişînd „oameni spaţiali”, au fost descoperite în Sahara, Australia, Asia Centrală sovietică şi în alte părţi ale Lumii Vechi şi Noi. Există atît de multe desene şi sculpturi de genul acesta, încît ele au devenit cunoscute drept „cărţile de vizită ale călătorilor în spaţiu”.

Dacă ne referim la OOPARTS, în comparaţie cu reprezentările de pe pereţii din piatră şi cele de pe figurine, primele sînt „obiecte confecţionate, sau obiecte artificiale, despre care se spune că au fost descoperite înăuntrul straturilor intacte şi masive de piatră, exact aşa cum sînt găsite fosilele animalelor şi plantelor” (Ivan T. Sanderson, „Uninvited Visitors”, Cowles, 1967 – n.a.). Printre cele mai surprinzătoare artefacte care au ieşit la lumină se numără şi cuiele de oţel cu cap plat, descoperite într-o carieră de gresie din Scoţia, firele subţiri de aur găsite în interiorul unui bloc de calcar dintr-o carieră din nordul Angliei, un vas metalic în formă de clopot descoperit în interiorul unei pietre din Dorchester, Anglia, metalul conţinînd o mare cantitate de argint, şi o varietate de obiecte identificate în interiorul unor bulgări de cărbune (cu o vechime de cel puţin 12 milioane de ani), printre care un superb lanţ din aur, lucrat cu măiestrie, pe care doamna Culp din Illinois l-a observat, în anul 1891, în momentul în care o bucată de cărbune, pe care voia să o pună în sobă, s-a rupt în două.

Un alt mister îl constituie şi obiectul aflat în Muzeul din Salzburg, Austria – un cub perfect, dintr-un aliaj meteoritic fier-nichel, de aproximativ 5 centimetri pătraţi, în jurul căruia era un şanţ adînc, trasat cu precizie, despre care se crede că ar fi fost prelucrat, a fost găsit într-un bloc de cărbune, care avea o vechime cuprinsă între 12 şi 26 de milioane de ani. Un inginer german, angajat pentru a construi sistemul de canalizare al oraşului Bagdad, a descoperit pe un raft, prăfuit, din muzeul local, printre obiecte etichetate drept „ritualice”, nişte „pietre” care datau de acum 1.000 de ani. Despre aceste „pietre” nu se ştia decît că proveneau din perioada dinastiei Sasanide. Inginerul a adăugat o informaţie: „pietrele” erau, de fapt, nişte baterii.

Printre obiectele stranii se numără şi un model remarcabil al sistemului solar, care datează din timpuri străvechi, acesta fiind recuperat de pe fundul mării. În acest model, mişcările planetelor şi ale sateliţilor lor în jurul Soarelui sînt efectuate cu mare precizie, prin învîrtirea unei manivele. Măiestria cu care a fost realizat şi materialele folosite fac imposibilă construcţia, în vremurile noastre, a unui asemenea dispozitiv incredibil. În concluzie, de unde veneau cunoştinţele astronomice detaliate? Dar tehnologia necesară construirii unui asemenea model?

BRUCE L. CATHIE

COMENTARII DE LA CITITORI