Turnul de Fildeş (1)

in Lecturi la lumina ceaiului

Materialul de faţă descrie o şedinţă a Cenaclului literar ,,Liviu Rebreanu”, din Piteşti, în care personajele sînt reale, dar, în text, apar cu alte nume. De pildă, Misail Crîlovici este, de fapt, Mihail Ilovici, omul care mi-a fost prieten şi mentor literar. În amintirea lui am scris acest capitol din ,,Jurnal”.

Olimecena Caracudis, misterioasă în iubire, ţinea casă mare pentru poeţi. Numai cine cuteza să-l critice pe Dan Tomaru, cum că poezia acestuia ar fi clorotică, inconsistentă, un pipi trandafiriu, se trezea plesnit cu patos şi expediat îndărăt, la originile sale materne. Dar şi acesta era tolerat în saloanele ei, cu condiţia să rămînă pleoştit şi pocăit toată noaptea în care a avut tîmpita inspiraţie de a contesta geniul favoritului. Încolo, psihi mu cu toată lumea; tandreţuri, siropuri, cofeturi, toate cu perspectiva intrării în „Istoria literaturii române”, de G. Călinescu.

Era lucru bine ştiut, arhicunoscut pe mai multe coordonate literare, cum că şedinţele cenaclului literar din localitate se ţineau în saloanele ei, că, de fapt, în sediul oficial al cenaclului doar se adunau cu toţii, mare şi mic, poet, prozator, critic, sau aspirant, roiau febril în jurul animatoarei, care, rotindu-şi privirile peste adunare, hotăra, ridicînd braţul drept cu două brăţări fixe şi trei mobile: gata, părăsim şandramaua şi urcăm în Olimp.

Era un cortegiu unic! În avangardă mergeau nevinovaţii, candizii, înfioraţii de gîndul nemuririi, interiorizaţi pînă la invizibil, intrînd ades în coliziune cu diverse obstacole naturale, sau cu fiinţe muritoare incapabile să evite impactul cu aceşti meteori. Şi chiar dacă deschideau calea, ei ştiau că forţa care îi propulsează venea de la cineva, din spatele lor, aceeaşi energie ce stîrnea uragane în planul gîndirii poetice, acelaşi turbion de magnetism personal, în care gravitau nemuritorii văduviţi de înţelegerea contemporanilor. Imediat după aceşti avangardişti, veneau zeii, cei care şi-au văzut numele etalat de cîteva ori în vitrinele librăriilor, pe cîte o subţirică plachetă. Mai potoliţi, mai aşezaţi, o încadrau pe Olimecena Caracudis, nu fără a-şi manifesta fugare tentative de independenţă, iar unii, mai afrodiţionaţi, învăluind-o într-o superfluă senzualitate. Ei formau elita proaspăt consacrată şi erau preferaţi ca paji şi gardă personală, fiind încă tineri, emanînd încă bărbăţia aceea romantică ucigătoare, căci poeţii, fie ei sluţi ori cocoşaţi, au o frumuseţe şi o forţă demiurgică, pe care o poartă oriunde şi oricînd, ca pe un halou, ca pe o aură de sfînt. Să-l luăm, de-o pildă, pe cel mai neizbutit fizic dintre ei, o greşeală a naturii, o plăsmuire ciudată de carne şi oase. Pe acest trup stingher se află aşezat un cap înnobilat de geniu: iată-i coama sură, revărsîndu-se leonin peste umeri, dezvăluindu-i placa frunţii înaltă şi înnegurată de gînduri; ochii adînci, pierduţi în visare, deschişi spre înlăuntru şi orbi spre afară; nasul fin, acvilin, de oriental rasat; gură senzuală, cu buzele arse de focul lăuntric; tenul mat, măsliniu, brăzdat de cîteva cute de dispreţ suveran,un cap care, alături de creaţia sa poetică, i-a adus supranumele de Prinţul Dargeş. Succesul lui în lumea poeteselor rămîne un mister, deşi el însuşi încearcă să şi-l explice prin anumite exagerări cu care natura îl înzestrase.

Erau patru, uneori cinci, adică atunci cînd controversata „Literă” intra în unghiul de clemenţă paroxistică a Olimecenei, acceptîndu-l ca paj şi pe Ivorel Stiliceanu, care, chiar dacă şiroia de atîta talent, era pasat de la o extremă la alta, cu nonşalanţa autorităţii incontestabile cu care era miruit oricare dintre zei, numai şi numai pentru că şi-a forţat intrarea în Olimp, plătindu-i jancoté pe cerberii tiparului.

Acum erau toţi cinci, fiindcă primăvara pămînteană, cu merii ei înfloriţi, cu zarzării şi caişii revărsîndu-şi lumina sub cerul dumnezeiesc, îi făceau mai generoşi, mai irenici; o milă celestă le tremura în glasuri şi priviri, atunci cînd venea vorba de insuficienţa confratelui Ivorel, şi era bine, era tare bine în această înserare, căci Oli îi făcuse acestuia rarissima concesie de a-i oferi braţul în văzul tuturor, muritori şi nemuritori.

După acest nucleu, urma trena cortegiului, veteranii, mulţi dintre ei cu propulsie la purtător, nume care au acoperit generaţii întregi cu emanaţia spiritelor lor, de-ar fi să-l pomenim, deocamdată, pe Misail Crîlovici, celebru încă din tinereţe prin îndrăzneala de a fi negat titani ai condeiului; iată-l acum păşind tot atît de războinic, cu pălăria dată pe ceafă, cumpănindu-şi bastonul ca pe un trident, spumegînd de argumente împotriva rivalului său, Jean Gîngăvescu, un critic şi acesta, neautorizat, dar temut prin incisivitate şi vastă cultură, cunoscut şi ca poet necunoscut, inconsecvent în prietenii literare – defect care îl agasa enorm pe Misail.

(va urma)

ROMAN FORAI

(fragment din volumul „Jurnalul unui preot ortodox“)

COMENTARII DE LA CITITORI