Turnul de Fildeş (3)

in Lecturi la lumina ceaiului

Materialul de faţă descrie o şedinţă a Cenaclului literar ,,Liviu Rebreanu”, din Piteşti, în care personajele sînt reale, dar, în text, apar cu alte nume. De pildă, Misail Crîlovici este, de fapt, Mihail Ilovici, omul care mi-a fost prieten şi mentor literar. În amintirea lui am scris acest capitol din ,,Jurnal”.

Ionescu Gil, cu sensibleriile lui pentru lumea bună, oscilînd cu frecvenţa clipelor între a fi sau a nu fi, a bea sau a nu bea; a se înrola definitiv în Cenaclul „Olimecena Caracudis” sau în cenaclul „Tavi Lepşa et soţia”, se afla iar la apogeul trăirilor sale, căci nu băutura îl fascina, nici efectul ei, ci numai preludiul, atunci cînd toate simţurile intră în agitaţia de dinaintea festinului bachic, moment de emoţie pură, stare nealterată care îl fascina precum o transă mistică. El ştia că îngurgitarea primului pahar însemna începutul declinului şi, de-ar fi putut rămîne în spaţiul dintre tentaţie şi renunţare – să hălăduiască acolo, ca într-o ţară a nimănui – ar fi considerat acest fapt ca pe succesul vieţii sale. Dar, cum era de principiul că fiecare ratare înseamnă o nouă trăire, acceptă voluptatea eşecului, care – după cum a decis şi poetul Ion Creion – este egală cu Dumnezeu. Şi-apoi, cantităţile revărsate generos înlăuntrul fiinţei sale aveau sacra menire de a stimula pînă la exacerbare voluptatea cea dintîi, ca şi noianul de harisme pe care le poseda, ajungînd de la jumătatea banchetului pînă spre sfîrşitul acestuia la transfigurarea oraculară şi la un pas de a săvîrşi miracole. Oricum, în acest spaţiu, fiecare gest sau emanaţie a cugetării sale se constituiau într-o marjă de fascinaţie. Acest om era, într-adevăr, iubit, cu frenezie de unii, cu veneraţie de alţii. Olimecena îşi făcea un titlu de onoare din apartenenţa lui Gil la cenaclul său, căci instabilitatea nativă care îl caracteriza nu putea fi sesizată de oricine; aproape nimeni nu o putea percepe, era doar lupta lui, sfîşietoarea lui zbatere lăuntrică. El însuşi avea nevoie de toţi; în nesfîrşita-i generozitate, acoperea şi învăluia în dragoste omenetul întreg, considerînd lumea o unitate în diversitate, macroproiecţia propriului său eu. Şi nu era numai iubire, ci şi cunoaştere, căci tatăl său, actorul, trăind într-o modestie lucie, şi-a jertfit viaţa pentru a-şi educa odrasla în stilul clasei superpuse, iar băiatul avea o predispoziţie firească spre cultura umanistă: scăpărător de inteligent, suav de sensibil, nesăţios de a cunoaşte. Să nu neglijăm faptul că, la asemenea bagaj interior, Gil Ionescu, în aspectul său exterior, frapa prin supleţea trupului, mlădiu şi mesalin, ceva de felină rasată, iar chipul, cu privirea lui hipnotică, trăda incandescenţa trăirilor – şi totuşi blînd, şi totuşi pacificator.

În sinea ei, amfitrioana îl preţuia nespus de mult; pe faţă, însă, îl trata mizerabil, îndeosebi de cînd i-a observat inconsecvenţa, acuzîndu-l frust că şade cu două luntre în fund.

Se apropia timpul prezentării lectorului. Nimeni nu ştia cine va citi în această seară – cu excepţia amfitrioanei şi a cenaclistului de serviciu. Ceilalţi îşi pregăteau săgeţile, suliţele, tîrnăcoapele pentru demolarea critică. Şi se facu linişte. Olimecena urcă pe estrada destinată lectorului, învălui auditoriul într-o privire tandră şi complice, parcă zicînd „ce-mi daţi ca să vi-l spun?”, mai strîngînd niţel şurubul emoţional, şi aşa gata să plesnească la unii, după care izbucni, cu braţele înălţate spre cer: Gil Ionescu! Sala izbucni şi ea într-o isterie colectivă: Gilion, Gilion, Gilion… Gi-li-on, Gi-li- on, Gi-li-on! Misail Crîlovici îşi agită bastonul peste mulţime, iar cu mîna dreaptă îşi aruncă pălăria în ciucurii de cristal ai candelabrului; o ploaie de sunete dulci se risipi în salon; fascinaţia deveni veselie, veselia deveni vacarm, vacarmul deveni infern, şi din acest infern se ridică cel mai iubit dintre piteşteni, potolind spiritele, liniştind apele, aşezînd tîrnăcoapele. Linişte de mormînt! Poetul, citîndu-şi din memorie versurile, începu rar, sacadat, baritonal-limpede, ca şi clopotul mitropoliei: „Răstignit într-o mare de gînd/ am înţeles/ oceanul durerii…”.

Sfîrşit

ROMAN FORAI

COMENTARII DE LA CITITORI