Uimiri şi falsuri de decembrie

in Editorial

Motto: „În ziua de azi, oamenii ştiu preţul oricărui lucru, dar nu cunosc valoarea a nimic“. (Oscar Wilde -„Portretul lui Dorian Gray“)

Un decembrie atît de plat, de mediocru în manifestările naturii şi oamenilor m-a pus în faţa a două întrebări neaşteptate, sau chiar două motive de uimire. Primul dintre ele poartă un nume – Liviu Dragnea. M-am întrebat de ce populaţia a respins PSD-ul lui Adrian Năstase, dar a ridicat pe un piedestal nebănuit social-democraţia lui Liviu Dragnea? Adrian Năstase era, în momentul anului 2004, un premier cu rezultate importante – mulţi analişti considerîndu-l şeful celui mai bun guvern postdecembrist; în privinţa persoanei, Năstase avea calităţile şi pregătirea necesare pentru a se clasa în elita personalităţilor europene.
Totuşi, românii l-au respins. A venit oferta Liviu Dragnea, o figură politică plecată de la nivelul unui judeţ modest la toate capitolele, un lider care nu s-a remarcat, precum reperul comparaţiei de faţă, prin dimensiunea intelectuală, prin cunoştinţe şi relaţii politice de nivel internaţional, prin discursuri şi intervenţii memorabile, nici măcar prin idei remarcabile; dar, românii l-au ales pe Dragnea într-un fel pe care nu mă feresc să-l numesc triumfător. În plus, echipa de acum a PSD nu sînt sigur dacă ar fi avut loc măcar pe banca de rezerve a PSD-ului din 2004. Deci, revenind la întrebarea care mă frămîntă, de ce l-a preferat România pe Liviu Dragnea?
O replică specific românească ar fi – din prostie. O altă autoironizare s-ar referi la mediocritatea care se regăseşte, se simte reprezentată de Dragnea şi nu de elitistul Năstase. Dar, lăsînd la o parte aceste aparenţe, hai să ne uităm bine la Liviu Dragnea şi în comparaţie cu lideri politici istorici; surprinzător, dar vom constata o asemănare a profilului lui Dragnea cu al celebrului Ionel Brătianu, unul dintre cei mai longevivi preşedinţi de partid şi premieri – dar şi un specialist al victoriilor în alegeri. Amîndoi au acţionat cu discreţie în partid şi în relaţia cu presa, amîndoi sînt caracterizaţi de o prezenţă redusă şi puţin vocală în public, dar şi de o omniprezenţă în deciziile partidului. Amîndoi au avut la începuturile carierei guvernamentale mandate la Interne, mandate cu probleme şi într-un caz, şi în celălalt, dar care le-au fost de folos în desluşirea manevrelor de culise electorale. Dar, ceea ce este mai important, Ionel Brătianu a avut o calitate specială, ceva ce întîlnim azi la Liviu Dragnea – şi numai la Liviu Dragnea: o profundă înţelegere a momentului! Asta se vede şi din atitudinea care îl caracterizează – spre deosebire de alţi lideri, Dragnea nu se agită; el urmăreşte… şi înţelege. Ca o paralelă exagerată, o metaforă -Napoleon, strălucitul, genialul, a acţionat; mult mai modestul Kutuzov a urmărit, a înţeles – şi a cîştigat. Dragnea zîmbeşte elegant, dar nu iartă şi nu omite pe nimeni care nu trebuie iertat. Concurenţa, din acest punct de vedere, face parte din categoria sus-menţionată – Victor Ponta e un exemplu, Sebi Ghiţă aşijderea, urmează, oare, Gabriela Firea? Îmi permit să apreciez că dacă nu intervin elemente de forţă extrapolitice – justiţie, parteneri strategici – Liviu Dragnea va marca nu un mandat, ci o epocă.
A doua dintre „uimirile“ de care scriam la începutul articolului se referă la lipsa opţiunii politice naţionaliste. De altfel, mi-am exprimat deschis nemulţumirea faţă de destructurarea naţionalismului, mai ales faţă de distrugerea moştenirii politice lăsate de Corneliu Vadim Tudor. Rezultatele acestor alegeri au confirmat o ipoteză de lucru pe care am strigat-o în deşertul sediului PRM, anume că naţionalismul gol, declarativ, nu are şanse de supravieţuire; din acest punct de vedere, nu pot acuza populaţia, electoratul. Ce era să voteze nişte epigoni ai Tribunului? Ideea de a renunţa la simbolul Vadim a fost o dovadă de prostie maximă – auzi-colo, „PRM e alt partid acum“. Şi chiar a fost alt PRM, unul cu care nici eu, nici electoratul, iată, nu am vrut să avem de-a face. Am prognozat că vor lua maximum 1,5%, am fost din nou darnic. Nu era mai bună nici cealaltă ofertă naţionalistă, bazată pe mercenariatul ţipător al lui Mirel Palada şi pe cîţiva ejectaţi din PSD, care s-au folosit de figura lui Ţepeş precum de o mască la un carnaval, teatru Kabuki, nu altceva. Nimic de zis, efortul RTV a fost remarcabil, Bogdan Diaconu a luptat pentru ideea lui şi a regretatului Vlad Hogea, imnul „Noi sîntem români“ a răsunat înălţător în interpretarea inspirată a marelui artist şi patriot Gheorghe Turda, dar care era propunerea politică, ideea? „Noi sîntem români“, da, e adevărat, dar asta pricepea sau nu electoratul şi fără să le spună Cristi Rizea şi compania.
De fapt, pentru naţionalismul românesc, decembrie 2016 este una dintre cele mai ruşinoase pagini de istorie. La intrarea în mandatul în care se va sărbători centenarul României Mari, din sfatul ţării nu fac parte partide naţionaliste, în schimb, gruparea care contestă Statul Naţional şi Unitar, UDMR, obţine cel mai bun scor de cînd ţara a intrat în stăpînirea (componenţa) structurilor internaţionale. Eventuala cooptare a UDMR la guvernare ar fi o greşeală, şi cred că Liviu Dragnea nu va face aşa ceva; urmează anul 2018, centenarul pe care hungarismul îl contestă, este foarte posibil să apară manifestări antinaţionale – şi cum ar fi ca aşa ceva să fie organizat sub egida unui membru al guvernului?!
În partidele naţionaliste va urma o perioadă a răfuielilor pentru responsabilii partidelor perdante; dar, oare, la cei care nu au nici o funcţie, ci s-au alăturat cu drag ideii partidului, oare la ceea ce simt ei se gîndeşte cineva? La cei care, de exemplu, au vibrat la discursul înălţător al marelui patriot Vadim, sau la versurile titanicului Păunescu, dar nu au fost membri ai PRM, doar au votat şi şi-au pus speranţa în acest mare suflet. Pentru că asta a fost PRM, un mare suflet politic, nu o minte abilă, precum PSD-ul lui Năstase sau Dragnea. Oare cîţi dintre aceia care s-au agăţat de giulgiul Tribunului au stat de vorbă cu membrii de rînd sau cu simpatizanţii PRM, cîţi ştiu ce pasiune adevărată este acolo, în patriotismul lor adevărat? Vă spun eu, nici unul, ori asta s-a văzut în bătaia de joc în care au transformat partidul şi moştenirea ideatică a lui Vadim, dar şi prin rezultatele penibile cu care i-a sancţionat electoratul. Vreţi un PRM viu, vreţi naţionalism adevărat, nu gol de conţinut? Reveniţi la valori, la originale, nu vindeţi falsuri fără valoare, nu le cumpără nimeni.

DRAGOŞ DUMITRIU

COMENTARII DE LA CITITORI