Uite UE, uite-o nUE!

in Polemici, controverse

Carevasăzică, inevitabilul s-a produs, fastuoasa uniformă UE, impusă de forţe oculte, pîrîind la-ncheieturi ca vaporul lui Băsescu pe timp de furtună, şi tocindu-se la coate precum liberalii lui Gorghiu-Blaga, după recentele alegeri locale. Sau, mai rău!, ca pensiile noastre pe timp de calm plat. Constatînd, cu uimire, că are-n faţă un adversar mai perfid decît el însuşi, Perfidul Albion i-a dat cu tifla, ca să nu spun cu flit, acestui organism super-statal, numit Uniunea Europeană! Dovadă irefutabilă, cum ar zice Elena Udrea, că uniforma nu era din stofă englezească, aşa cum ne asigurau exportatorii, ci dintr-o celofibră îndoielnică. Nimic surprinzător: păi, la ce material de Doamne Ajută ne puteam aştepta, din moment ce ditamai delegatul altei organizaţii perfide din cale-afară, FMI, s-a prezentat la întîlnirea cu şeful Statului român ca ultimul cerşetor din poarta bisericii, avînd tălpile pantofilor mai găurite decît drumurile noastre?! De unde şi versurile născute a doua zi, apoi fredonate, pe celebra melodie Lalele, a celebrului Luigi Ionescu, la toate ospăţurile simandicoase, deci, foarte probabil, şi la zaiafeturile prinţului Pulică de România, sau cum naiba-şi zice el:
Pingele, pingele, zăresc împrumuturi prin ele, Văd presion, recesion, într-un cuvînt, ghinion!
Pentru ce afirm că pîrîiala pe la-ncheieturi era inevitabilă? Nu mă cred vreun Nostradamus, dar mi-a dat Statul ochi, urechi, niţel creier, deci o oarecare capacitate de analiză şi sinteză, cum ziceau comuniştii, putînd astfel să anticipez cît de cît; bunăoară, în 1987, cînd Gorbaciov declarase public (cu trimitere la Budapesta-56 şi Praga-68) că tancurile sovietice nu vor mai intra niciodată, în nici o capitală socialistă, îmi devenise limpede că sistemul respectiv e pe năsălie. După cum, în 1990, cînd Ion Iliescu, prietenul lui Gorbaciov, declara că FSN nu va deveni niciodată partid, îmi era limpede… cine va fi preşedintele ţării. Nu mai vorbesc cît de clară îmi devenise situaţia prin 2008, cînd, contrazicîndu-l pe Tăriceanu, Traian Băsescu bătea cu pumnu-n masă, „Ba da, salariile profesorilor pot fi majorate cu 50 la sută!“
I-o fi confundat pe profesori cu consilierii săi. Apropo: aţi văzut că fostul consilier al lui Iohannis, îmi scapă numele lui… Ăla care adormise într-o vizită oficială… După care rîdea unsuros-dizgraţios în timp ce păşea răscrăcărat, ca opărit între pulpe, pe locul tragediei de la „Colectiv“… Ee, ăla a primit Steaua României, pentru nu’ş ce merite deosebite! Brava, Mişule!!
Nu mă dau nici mare analist politic, precum cel care, joi, nu prididea să profeţească emfatic, sub privirile înceţoşate de admiraţie ale moderatoarei: „Marea Britanie n-are cum să se desprindă de UE, riscurile politico-
economice fiind imense“. Pentru ca, tot dumnealui, sîmbătă, să afirme cu seninătate: „Eu avertizam încă de săptămîna trecută că Marea Britanie se va retrage din UE…“ Nu, băieţică, n-ai spus aşa ceva, dimpotrivă! Există înregistrările emisiunilor respective, care pot sta mărturie. Că’z doar n-or exista, dacă n-or fi dispărut deja, numai casetele generalului Stănculescu… Ei, şi?! Noi, ăştia, mulţi şi proşti, am devenit imuni nu doar la perfidie, ci şi la tupeu.
Să revedem, însă, ce anume scria nespecialistul de mine în volumul S.C.Araoţchi S.R.L., deci negru pe alb, nu bazaconii de 2 lei, iar asta încă de acum un an şi ceva… De fapt, nu scriam eu, ci gîndea profesorul Turbatu, personajul central al cărţii: Sistem continuat de o totală supuşenie faţă de noile „indicaţii preţioase“, de data asta nu ale dictatorului pe stil vechi, ci ale dictatorului pe stil nou, Uniunea Europeană. Care Uniune, ce ne tot indica dumneaei? Păi, ne repeta una şi bună – nu mai produceţi, voi, nimic, că vă vindem noi totul! La preţ dublu, bineînţeles. Desfiinţaţi combinatele voastre de porci, că vă livrăm noi nişte porcării, să nu le puteţi duce! Desfiinţaţi grădinile şi serele voastre, că vă dăm noi roşii din material plastic, ardei mai graşi decît Alina Pippidi, varză de Bruxelles şi ba(s)me de Strasbourg… Ni se bătea cu pumnul în masă să renunţăm pînă şi la tradiţionalul nostru mic cu bicarbonat!
Păi, chiar aşa am ajuns, domnule, să mi se uite madam Europa în farfurie?!
În Uniunea Europeană, dacă tot pomenise de ea, nu credea nici cît negru sub unghie:
E ceva artificial. Şi, ca tot ce-i artificial, nu poate avea viaţă lungă.
Dovadă că pe greci, chiar şi pe englezi, îi bătea gîndul să se retragă din combinaţie. Austriecii, şi ei, demaraseră o acţiune publică pe ideea asta; dacă adunau 100.000 de semnături, cică puteau declanşa un referendum… Dar, dincolo de estimări pe termen lung, mediu sau scurt – doar viaţa o va demonstra – dincolo de farfuria proprie, se ridica, vorba lui nenea Iancu, o altă chestiune arzătoare şi la ordinea zilei:
Noi mai avem dreptul să decidem ceva în plan economic?!
Parcă dîndu-i dreptate, academicianul Dinu C. Giurescu se întreba: „Mai sîntem, oare, un popor, sau am ajuns o simplă populaţie?“ Scriitorul Augustin Buzura îl completa, într-un registru dureros pentru oricine gîndea şi simţea cu adevărat româneşte:„Din nefericire, am ajuns în punctul în care ne-am împăcat cu ideea că sîntem slugi!“
Cîtă dreptate pe aceşti români de viţă veche, din moment ce nici monedă naţională nu prea mai avem! Pe tinerii de azi, dacă-i întrebi de lei, se uită miraţi la tine; majoritatea ştiu doar de roni! Sau, cel mult, au auzit de leii… lui Sile Cămătaru! Nu cumva toate aceste manevre – leul devenit ron, Sfîntul Valentin luînd locul Dragobetelui, super-marketul luînd locul magazinului universal şi atîtea altele încă – fac parte dintr-o perfidă strategie de pierdere a fiinţei naţionale, pe care conducătorii noştri o înghiţiseră fără să crîcnească?!
…Ca şi cum asta ne mai lipsea, începuse masivul exod al refugiaţilor, României ordonîndu-i-se („Deci, pe faţă, domnule, şefii noştri din afară nici măcar nu se mai fereau!“) să găzduiască 6351 din aceşti nefericiţi. Zadarnic susţineau şi preşedintele şi primul ministru al ţării („În sfîrşit, vorbeau aceeaşi limbă!“) că nu putem primi decît 1785. Coana Europa mîrîise scurt, „Ba veţi primi 6351!“Norocul nostru fiind acela că… refugiaţii nu doreau să ajungă în România lăsată moştenire de alde Iliescu-Constantinescu-Băsescu. Cum, însă, exodul continua, profesorul realiză că pe madam Europa n-o dă inteligenţa afară din casă: „Păi, problema asta trebuie discutată cifric, sau procentual?! Tot 6351 va rămîne cota României şi peste nişte ani, cînd numărul refugiaţilor va ajunge la milioane?!“Discutabilul IQ al coanei Europa nu-l întristă, dimpotrivă (cum adică, numai noi să avem tembelii noştri?), dar nici nu făcea uitată o altă întrebare dureroasă:
Noi mai avem dreptul să decidem ceva în plan politic?!
Şi, ca să nu punem previziunea de mai sus doar pe seama întîmplării (deşi, marxismul ne-a atras atenţia că întîmplarea e întîlnirea a două necesităţi!), propun să aruncăm o privire şi peste cele scrise într-o altă carte de-a mea, Aici sînt banii dumneavoastră!, acum 3 ani. Mai exact, nu scrise de mine, ci rostite de personajele piesei Loţiunea de cenzură, piesă pe care, bineînţeles, nu mi-a acceptat-o nici un director de teatru. Că directorii, săracii, inclusiv amicul George Mihăiţă, au şi ei probleme – rate la bănci, nepoţi, partide sau farmacii (uneori e cam tot aia) susţinătoare. Care, desigur, îi susţin cu condiţia să nu se obrăznicească!… Dar mai bine să tragem niţel cu urechea:
BERBECARU:Băi, aceştia, lăsaţi vrăjeala, mie să-mi garantaţi contractele cu asfaltarea! Că, dacă nu aduceam eu genţile cu lovele, voi eraţi caca-maca! CREŢOIU: Stimate coleg, deocamdată aş zice să ne concentrăm pe alegerile de duminică, iar despre asfaltări vom discuta mai încolo. Tooocmai pe marţi! TUDORACHE: Dacă duminică ne iese pasenţa, sîntem mari. Dacă nu, tot mari rămînem, că le băgăm ălora de dincolo moţiunea de cenzură! VANDANA: Aşa le trebuie hahalerelor alea, născute cu mamă de-mprumut. Că, de fapt, ce altceva-i alianţa lor? CĂPĂŢÎNĂ: Pilaf îi facem cu loţiunea de cenzură! CREŢOIU: Nu loţiunea, ci moţiunea, domnule senator! CĂPĂŢÎNĂ: MFA, MAI, tot MAI! Pilaf îi facem, Pilaf din Ponta! CREŢOIU (luîndu-se cu mîinile de cap): Nu Pilaf din Ponta, ci Pilat din Pont! Cel care s-a spălat pe mîini… CĂPĂŢÎNĂ: Lăsaţi, domnule preşedinte, că mai citim şi noi! O mînă spală pe alta, şi-amîndouă spală banii… BERBECARU: Iar fraierii, he-he-he, sînt convinşi că noi ne băgăm la apă! CREŢOIU: Tudorache, băiatule, stai liniştit că-i batem cu cel puţin 5 procente. Problemele sînt aranjate la fix, pe calculator. Plus că va juca pentru noi marele parapsiholog Carabulea. TUDORACHE: Aţi reuşit să-l racolaţi? Sînteţi genial, dom’ preşedinte! CREŢOIU (cu palmele pîlnie, către „dincolo“): Măi, acela, nici nu ştii, cît de mic începi să fii! Mic, mic, mic! TUDORACHE: Aoleu, i-aţi tras-o-n ficat! Ăsta precis nu mai doarme la noapte! CREŢOIU (privind triumfător asistenţa): Păi, ce mama mă-sii? Cît credea că se mai joacă el cu mine? OTONEL: Şefu’, da’ micu’ să fie fără bicarbonat, că nu ne mai dă voie UE! Doar cu muştar de la Bunica. BERBECARU: Alo, fără reclamă, te rog! Fără reclamă gratuită, vreau să spun. A cotizat Bunica la noi, cu vreun chelcăşoz, ca să-i faci reclamă?! OTONEL: Am vrut să zic Bunicuţa, nu Bunica. Face Bunicuţa un muştar ce n-a văzut Dijonul. Pardon, ce n-a văzut Moscova; mănînci un minut, şi-ţi curg lacrimi două zile! CREŢOIU: Moscova nu crede-n lacrimi! CĂPĂŢÎNĂ: Aaa, Bunicuţa, nu Bunica. Păi, zi aşa, vericule! Bunicuţa e cu totul alt chelcăşoz! Dacă aprobă ea să mîncăm mici, chiar şi cu bicarbonat, nu mai crîcneşte nimeni! OTONEL: Hm… Mai trebuie să supervizeze madam Trandafir. BERBECARU: Asta cine dracu mai e?! CREŢOIU: E şandramaua aia kagebistă… Fostă Rosenblum, după soţ, Nadejdskaia, pe numele de fată. TUDORACHE (îngrozit): Uşor, şefu’, să nu ne audă! Ăştia au microfoane instalate peste tot! CREŢOIU: Care ăştia, KGB-ul? TUDORACHE: Pe stil nou, ar putea fi CIA! Sau Mossadul. Cică acum baborni… (privind speriat spre lampă), Excelenţa Sa, ar juca pentru americani. OTONEL: Ori pentru alte forţe oculte, nu se ştie precis. În orice caz, fără aprobarea dumneaei nu mişcă nimic şi nimeni! CĂPĂŢÎNĂ: Nici Bunicuţa?! OTONEL: Cu atît mai puţin Bunicuţa! CREŢOIU: Ee, nici chiar aşa… OTONEL: Ba, mult mai mult decît aşa! BERBECARU: Păi, he-he-he, dacă lucrurile stau după cum zici, cotoroanţa asta… TUDORACHE (sărind ca ars, şi astupîndu-i gura cu mîna): Sssst!! BERBECARU (îndepărtîndu-l nervos): Fii respectuos, că te bag în portbagaj!… Deci, baba n-ar putea să aprobe legea pe care tot o propun eu, dar degeaba? CĂPĂŢÎNĂ: Despre ce lege faceţi vorbire, că eu unul vă aud pentru prima dată? BERBECARU: Cum nu ştii, domnule? Legea cu limitarea dreptului de vot! CREŢOIU: Limitarea dreptului de vot?! Într-un stat democratic, ca al nostru? BERBECARU: Ia mai lăsaţi-mă cu gulgute din astea! Cel mai dăştept era cum am propus io: cine n-are un milion de verzişori în cont, să n-aibă nici drept de vot! CREŢOIU: Un milion de verzişori, sau de albăstrei? Că euro-i mai tare decît dolaru’! BERBECARU: E pe dracu să-l ia! Şi-o să-l ia cît de curînd, ţineţi minte ce vă spun! Că moneda asta care v-a sucit minţile la toţi, e născută tot cu mamă de-mprumut. Ca şi zdrenţele alea de dincolo.
Ş.a.m.d…. De unde, cititorul poate desluşi că politicianul Berbecaru, ori profesorul Turbatu, sînt incomparabil mai intuitivi decît marii noştri analişti politico-socialo-economico-strategico-fîsss!

SORIN SATMARI

COMENTARII DE LA CITITORI