• Fondată în 1990 de Corneliu Vadim Tudor și Eugen Barbu •

Ultima cacealma (1)

in Război corupției

– Pamflet –

Cu toate vitregiile pe care le-am îndurat de-a lungul unei existenţe bimilenare, noi, românii, ne-am fălit, mereu, cu cărturari iluştri, care au împins naţia noastră tot mai sus, în Aula spiritualităţii universale. Avem, şi astăzi, cărturari de seamă, însă, în plus, avem şi cartofori. Şi unii, şi alţii au ajuns celebri ostenindu-şi viaţa în tovărăşia cărţilor. Dacă numele cărturarilor sînt pe buzele a milioane de oameni, ceilalţi sînt ignoraţi aproape cu totul, de parcă ar fi ciumaţi. Intrigat de o asemenea situaţie, m-am decis să închin rîndurile de faţă năpăstuiţilor cartofori, convins că un astfel de demers vine la ţanc, dat fiind faptul că, în ultimii ani, rişca, barbutul, alba-neagra, pokerul, ruleta, pariurile şi alte jocuri de noroc au explodat de-a dreptul.

Mai mult, reflectînd asupra acestei realităţi, mă întreb: Oare, cîţi pasionaţi ai jocurilor de noroc trăiesc în România zilelor noastre? Ultimul recensămînt nu dă, însă, răspuns la această întrebare. Aflu, totuşi, de pe piaţa zvonurilor, că pokerul, cap de afiş, de la Las Vegas pînă la Monte Carlo, a devenit, şi la noi, opţiunea prioritară a majorităţii cartoforilor.

Şi, pentru că tot am ajuns aici, trebuie să spunem că domnul Crin este cel mai redutabil pokerist pe care românii l-au avut după exterminarea anticărturarului şi anticartoforului din Scorniceşti. Poate că unii cititori se vor întreba, nedumeriţi: Dar, cine-i, frate, floarea asta atît de rară? Crin şi mai cum? Le vom răspunde, scurt şi convingător – pe vremuri, cînd ziceai Porcul, oricare dintre penelişti, de la Bucureşti pînă la Gheboaia, înţelegea, clar, că era vorba de Alexandru Constantinescu, ministrul liberal al Agriculturii şi unul dintre cei mai corupţi politicieni din vremea sa. (Astăzi, fostul liberal n-ar fi decît un biet purceluş de lapte, pe lîngă rîmătorii fără număr care dau iama prin vistieria ţării). Cum era, odinioară, cu Porcul, aşa este, astăzi, cu Crin.

Zici Crin, şi nimic mai mult! O ţară întreagă îl recunoaşte după prenumele lui parfumat, pe care, generos, l-a împrumutat unei plante erbacee, cu flori albe, ca nişte cupe. Un întreg popor este fascinat de discursul său spontan, cu accente arţăgoase, fluid ca apa de ploaie care curge prin rigole şi tot atît de consistent ca ,,aqua“ chioară. Păcat că o asemenea oratorie de gimnaziu nu este răsplătită cu aplauzele pe care le recoltau, odinioară, discursurile lui I. G. Duca, Istrate Micescu şi ale altor înaintaşi liberali, de la care se revendică, mereu, eroul nostru, chiar dacă nu i-a văzut niciodată în carne şi oase, sau măcar în oseminte. Domnul Crin nu-i, însă, necăjiciosul care să se supere ca văcarul pe aplaudacii liberali care nu şi-au înroşit palmele după discursurile sale. E om matur, trecut prin multe: ,,ancien ministre“, cum zic francezii, fost şef de partid, fost vîrf de lance la Senat şi fost şef interimar de Stat. Un asemenea fost şi, poate, viitor fost nu se oftică pentru te miri ce. Mai degrabă s-ar bosumfla pentru vreo cacealma ratată, fiindcă, după cum spuneam, domnul Crin a fost, este şi va fi un pokerist de anvergură.

Cînd, pe înserat, se aşează, jovial, la masa cu miză mare, domnul Crin uită de toate: de politichia liberală, de elocvenţă şi de aplauze, de masă şi de casă, de disputele politice. Filează, artistic, valeţi, dame şi popi, dar şi şeptari. Apoi, îşi strînge cărţile pachet şi priveşte, absent, spre nicăieri. Aşteaptă, impasibil, jocul. Pe faţa sa nu poţi desluşi nici cel mai mic semn de îngrijorare, ori de satisfacţie. Chipul lui e mai stăpînit decît o mască. În liniştea de catedrală, unul dintre cei patru declanşează atacul, pe masa devenită cîmp de luptă. Speriat, următorul beligerant se retrage, brusc. Nici cel de-al treilea nu ripostează. În schimb, calmul, domolul Crin erupe ca un vulcan, plusînd întreit peste cererea partenerului.

Lupta stă să se încingă. Va fi, la rîndul său, contrat domnul Crin?! Cel care a declanşat ostilităţile pare uluit. Îşi roteşte, neliniştit, cărţile. Priveşte, peste ochelari, în tavan, de parcă ar vrea să implore cerul. Pipăie banii, ca şi cum ar vrea să onoreze cererea domnului Crin. Se răzgîndeşte. Înoată în nesiguranţă, în timp ce domnul Crin zburdă ca Wellington la Waterloo. Chibiţii, racordaţi, şi ei, la tensiunea momentului, îşi pun, toţi, aceeaşi întrebare: Cum de cere domnul Crin atîta bănet?! A schimbat doar o carte. O fi prins chinta! Dar, cu chinta nu te arunci atît de sus. Poate o fi fost servit cu vreun careu de aşi şi a cerut o carte pentru derută. În cele din urmă, nehotărîtul se hotărăşte – renunţă. Cei din jur îşi pun, din nou, întrebări: O fi fost careu, o fi fost roială, sau vreo cacealma?! Ultima variantă pare cea mai credibilă, avînd în vedere că domnul Crin este marele maestru al cacealmalei.

(va urma)

Nicolae Dăscălescu

COMENTARII DE LA CITITORI

Din aceeaşi categorie

Adio, Stat de Drept!

Motto: ,,Slugilor! Nu vă apăraţi Constituţia nici la voi acasă” (Traian Băsescu)
Du-te Sus