Ultima cacealma (2)

in Război corupției

– Pamflet –

Pentru cei care nu sînt din branşă, vom preciza că o cacealma nu este decît o păcăleală pe bani, un bluf, prin care pokeristul isteţ, ori politicianul traseist, umflă potul mare, cu o carte amărîtă. Cacealmaua nu e, însă, un furt, nu e o fraudă. Ea presupune curaj, stăpînire de sine şi, mai cu seamă, asumarea unui risc. Cine nu riscă nu cîştigă, vorba lui Victor Piţurcă, cel care, de ani buni, joacă la cacealma calificarea României la Campionatul Mondial şi la cel European de fotbal, pe nişte mize care te înfioară. Pe scurt, cacealmaua este sarea şi piperul pokerului. Lumea n-o dezavuează decît atunci cînd ea se strămută, de la masa de joc, în viaţa conjugală, sau în politică.

În acest din urmă domeniu, cacealmaua este de mult la ea acasă. De un secol încoace, politica românească stă sub semnul cacealmalei. Ce altceva decît nişte nefaste cacealmale au fost guvernările interbelice ale partidelor istorice, formaţiuni care, în campaniile electorale, îţi împuiau capul cu mize mari despre libertate, bunăstare, democraţie, dar, de cum se vedeau în şeaua puterii, dezlegau sacii corupţiei, fraudelor, scandalurilor şi ai asasinatelor politice. Şi astăzi e la fel. Pleac-ai noştri, vin ai noştri, iar noi chibiţăm ca proştii. Ne-a trebuit aproape un sfert de veac pentru a înţelege că marea revoluţie anti-socialistă din decembrie n-a fost decît o cacealma cu plată, care a făcut din luptătorii cu gura, de pe trotuar, nişte eroi, precum cei din tranşeele de la Mărăşti, Oituz şi Mărăşeşti, transformîndu-i, mai apoi, în lefegii, în ,,apropitari” de case, de buticuri şi intravilane, iar pe slugoii devotaţi ai totalitarismului i-a proţăpit în cele mai înalte funcţii, pe la Preşedinţie, pe la Guvern, în Parlament, Armată, Justiţie, Poliţie, în Diplomaţie, în fruntea partidelor şi în slujbe din cele mai bănoase.

Şi, Doamne, ce de mai erau! Mulţi, ca frunza şi ca iarba, fiindcă, după parastasul de 6 săptămîni al lui Ceauşescu, ţara era plină de revoluţionari şi dizidenţi de mucava. Toţi îl împroşcau pe dictator cu cele mai spurcate ocări, deşi, tot ei, îl poleiseră cu aur o întreagă epocă. Te-apucă amocul cînd vezi că, în fruntea statului „post-revoluţionar” şi a unor structuri politice şi administrative importante, tronează cei ce au fost nişte comunişti habotnici: Traian Băsescu, Vasile Blaga, Cristian Preda, Mihai Răzvan Ungureanu, Monica Macovei, Theodor Stolojan, Viorel Hrebenciuc, Gabriel Oprea, Neculai Onţanu şi atîţia alţii, fasonaţi, peste noapte, în stîlpi ai democraţiei. Domnul Crin Antonescu n-a sărit şotronul politic de la stînga la dreapta, ca mulţi dintre amicii şi adversarii săi politici de azi. El s-a născut liberal get-beget, dar cu cacealmaua-n sînge.

Cu ani în urmă, încercînd o astfel de stratagemă, părăsea PNL şi, pac!, se strămuta în Partidul Alianţa Civică. Spera să dea lovitura. Dar cacealmaua n-a ţinut. A pierdut pe propria-i mînă. Nu s-a dat, însă, bătut. A clocit altă cacealma: PL-93, alături de magnatul Dinu Patriciu. Era rost de un pot mare. Dar, cînd ghinionul se ţine de om, precum ciulinii de coada oii, poţi să te guduri şi pe lîngă George Sörös, J.P. Morgan, sau David Rockefeller, că tot n-o scoţi la capăt. Aşadar, s-a întors în PNL, fiindcă şi pe atunci Pămîntul era la fel de rotund ca astăzi. O vreme, s-a cufundat în tăcere. Avea nevoie să se debaraseze de „aripioarele“ cu ajutorul cărora încercase să zboare spre înălţimi politice, dar care îl amăgiseră, la fel cum i se întîmplase şi legendarului Icar. Spre sfîrşitul primului deceniu al Mileniului III, a reintrat în lupta politică, bazîndu-se pe aceeaşi armă infailibilă – cacealmaua.

A plusat, în disperare, peste adversarul de joc, C.P. Tăriceanu, şi, cu ajutorul chibiţilor locali şi centrali – mai toţi, baroni cu acte-n regulă -, a cîştigat şefia liberalilor. Nu după mult timp, a constituit, împreună cu Victor Ponta, Daniel Constantin şi Gabriel Oprea, un veritabil careu de valeţi, cu intenţia de a monopoliza viaţa politică a ţării. Şi uite-aşa, dintr-o cacealma într-alta, domnul Crin s-a trezit co-vătaf de alianţă, preşedinte al Senatului, iar, în urma suspendării, de către Parlament, a lui Traian Băsescu, a ajuns şi preşedinte interimar al ţării. Domnul Crin ţintea, însă, mult mai departe decît un interimat de 30 de zile.

Cacealmaua l-a ajutat, în continuare, să devină candidatul unic al alianţei guvernamentale pentru alegerile prezidenţiale, scrutin pe care nu avea cum să-l piardă, decît dacă s-ar fi şters singur de pe buletinele de vot. Cine ar fi crezut, însă, că domnul Crin s-ar putea lansa într-o cacealma sinucigaşă? Şi totuşi, cu două luni în urmă, domnul Crin a luat radiera în mînă şi şi-a şters numele de pe edictul USL, care-l atesta candidat la Preşedinţia ţării, dar şi de pe documentele care-i certificau atît calitatea de preşedinte al Senatului (ca să nu fie în conflict de interese cu aceea de pokerist), cît şi pe cea de lider al liberalilor, ajungînd, astăzi, un fel de mînă moartă pentru Traian Băsescu, jucătorul nepereche al cacealmalei politice.

Oare ce demon l-o fi împins pe domnul Crin să dea cu piciorul în ulcica plină de lapte? Cînd a spart USL-ul, fostul lider PNL era convins că gestul lui de frondă va rupe gura tîrgului. Îşi imagina, probabil, că, la auzul veştii despre destrămarea USL, românii, de la un capăt la altul al ţării, îşi vor smulge părul din cap de disperare, punîndu-şi unii altora aceeaşi întrebare pe care fiica unui general sovietic (personaj de roman al Galinei Nikolaevna) i-o adresa mamei sale îndurerate, la moartea lui Stalin: „Şi acum, dacă a murit el, noi ce o să ne facem?“.

(va urma)

Nicolae Dăscălescu

COMENTARII DE LA CITITORI