Ultimul cuvînt – rugăminte de decembrie, o chemare de dincolo

in Alte știri

Motto: „Pe patul de moarte, dar şi acolo unde harul îl poartă de-atunci, ţigara şi demnitatea nu l-au părăsit…”

 

Pentru mine, a fost un prieten. A avut şi bune, şi rele – ca toată lumea. Dar a mai avut ceva – o pereche de aripi cu care destinul l-a înzestrat pentru a se înălţa atunci cînd a trebuit. Ultima oară, pe un 5 al lui decembrie…

Dan Iosif a murit acum  8 ani, departe de ţara pe care a iubit-o cu puterea unui OM ADEVĂRAT. Dan Iosif, în cîteva cuvinte – politician, dar şi un veşnic rebel, un dur, un apaş precum Papillon, dar şi poet capabil de emoţii deosebite, nebun după vînătoare şi crescător de cîini, bătăuş temut prin anii ´70, îndrăgostit de Noica şi Che Guevara, un revoluţionar prin naştere şi un prieten prin har. A pierdut bătalia cu cancerul după ani de suferinţă, de fapt după ani în care îşi dăduse seama că intensitatea cu care trăise trebuia compensată. Iar de răutăţile celor din jur şi de suferinţă a trecut aşa cum a străbătut cartierele periculoase în tinereţe – cu demnitate şi cu ţigara în colţul gurii. De fapt, sînt convins că, atît pe patul de moarte, dar şi acolo unde se află de-atunci, ţigara şi demnitatea nu l-au părăsit… Se apropie zilele în care aniversăm şi comemorăm totodată, ca un simbol al confuziei naţionale, veşnicul nedesluşit decembrie 1989. Acum 10 ani, în decembrie 2005, Ioşka a ţinut o cuvîntare în faţa camerelor reunite ale Parlamentului în şedinţa solemnă dedicată Revoluţiei. Prezent acolo, la cîţiva metri de prietenul meu, am avut impresia că nu a fost o cuvîntare, ci un fel de transă în care Dan Iosif a intrat şi a recitat textul pe care-l reproduc mai jos, o ciudată rugăminte a morţilor… Interesant este că aceasta avea să fie ultima sa luare de  cuvînt în Parlament, de fapt, în public. Anul următor, cancerul pulmonar avea să-l pună în imposibilitatea de a mai susţine discursuri – iar la începutul lui decembrie 2007, Dan Iosif, simbol al Revoluţiei române, se va sfîrşi pe patul unei clinici din Novosibirsk. Premoniţie? Chemări de dincolo? Remuşcări? Spuneam că pe mine, unul, m-a marcat imaginea lui atunci cînd l-am urmărit în direct… Şi eu ţinusem, cu cîteva minute înainte, un discurs mult comentat, dar evoluţia durului meu prieten şi coleg a deschis, parcă, porţile altei lumi.  Revista „România Mare” publică pentru prima dată textul acestui moment special, ignorat şi pierdut printre vechile înregistrări ale Parlamentului, instituţie care, azi, şi-a uitat şi ea menirea – aceea de principal apărător al independenţei naţionale sub toate aspectele, al libertăţilor cetăţeneşti, dar mai ales al demnităţii româneşti (unii unesc toate acestea sub titulatura „democraţie“… eu, nu!).

Citiţi cuvintele lui Dan Iosif (decembrie 2005), merită să li se acorde un loc în memorie: „Cum? Nu aţi auzit nimic pînă acum? Nu i-aţi auzit? Asta vă spuneau şi vă întrebau: aţi sărăcit, oameni buni? Nu mai aveţi bani? Nu mai aveţi şedinţe publice? Unde sînt părinţii noştri? Unde sînt copiii noştri care ar trebui să vă privească cînd vorbiţi despre noi, despre cei care ne considerăm dătători de libertate? Nu ne considerăm revoluţionari! Sîntem cei care v-am dat libertate, pentru că democraţia este o formă de organizare a unei societăţi. Noi, noi cei care vă privim, de aici din ceruri, v-am dat ce nu vă dă democraţia. V-am dat libertatea pe care am plătit-o scump, cu sînge, cel mai nobil preţ pe care-l poate plăti oricare dintre noi, pentru ca semenii lui să-l ţină minte şi să-l respecte. Unde este respectul pe care vi-l cerem de 16 ani? Vorbiţi frumos, căutaţi vinovaţi, căutaţi asasini, căutaţi terorişti, căutaţi complotişti, dar, pe noi, de ce ne căutaţi doar în asemenea momente cînd ţara trebuie să se bucure?Dar oare pot să se bucure părinţii noştri, pot să se bucure copiii noştri? Nu pot! Nu pot să se bucure pentru că, pur şi simplu, noi am murit cu speranţa că veţi fi oameni liberi, oameni virtuoşi, oameni morali. Spunea Paolo Menon că  „virtutea nu poate fi luată decît intrinsecă, ca virtute!”. Un alt părinte al politici moderne spunea că „o societate condusă de un om fricos, precis este o societate fricoasă, o societate condusă de un om moral este o societate morală, o societate imorală este condusă de un om imoral”. Oare Talleyrand a fost un om moral? Se pare că scopul scuză mijloacele şi în ziua de astăzi!  Vă întrebăm, în continuare: au dreptul copiii noştri să citească la şcoală, despre noi, părinţii lor care am murit? Au dreptul părinţii noştri să vadă portretele noastre în manuale de istorie, pentru că noi considerăm că au acest drept. De ce, domnilor care faceţi politica ţării, care stabiliţi programe şcolare, permiteţi ca în cărţile de istorie să se scrie mai mult despre cronicari de televiziune sau prezentatori de ştiri, şi atît de puţin despre noi, noi, cei care de 16 ani ne bucurăm că sînteţi liberi? Nu, nu plîngem! Nu ne mai doare nimic, sîntem liniştiţi, sîntem împăcaţi, ne-am împăcat chiar şi cu gîndul că aţi fi putut să jefuiţi, că aţi fi putut să împărţiţi, că aţi putut să vă bateţi joc de toată averea Poporului Român, o avere strînsă timp de 50 de ani, 50 de ani de mizerii şi umilinţe pentru bunicii noştri, pentru străbunicii noştri – mulţi dintre ei au simţit pe pielea lor ce a însemnat victoria Revoluţiei comuniste. Dumneavoastră, cei care croiţi soarta supravieţuitorilor noştri, vă rugăm, vă rugăm ca în 2006 să vă aplecaţi cu mai multă atenţie asupra Zilei Naţionale a României. Ne-am dorit atît de mult în acele zile ca 1 Decembrie să fie Ziua Naţională, şi a fost să fie! Ne-am dorit atît de mult ca imnul României să fie „Deşteaptă-te române”, ca Poporul Român să nu mai doarmă în veci, cum a dormit 50 de ani. Dar se pare că astăzi, prin grija dumneavoastră, Poporul Român începe să se teamă mai mult decît înainte, începe să se teamă de multiplele Servicii de Securitate care ne ascultă telefoanele, începe să se teamă de siguranţa locului de muncă, pentru că dumneavoastră, domnilor, nu vreţi, nu puteţi sau nu ştiţi, nu ştiţi să-i încurajaţi, să-i învăţaţi că în capitalism fiecare trebuie să lupte pentru el, trebuie să se zbată, pentru că Dumnezeu ne dă un singur drept, dreptul la viaţă! Din acest drept rezidă numai şi numai obligaţii. Obligaţia de a ne instrui, obligaţia de a ne întemeia o familie, obligaţia de a lăsa un urmaş, după datină străbună, obligaţia de a planta un pom. Dar pentru ca toate aceste obligaţii să le putem îndeplini, cei care ne conduc trebuie să înţeleagă ce am vrut noi cînd ne-am jertfit pentru voi. Încă o dată vă rugăm, amintiţi-le reprezentanţilor Bisericii Ortodoxe că „Tatăl Nostru” nu este atît de lung şi nu trebuia spus de unul care i-a dat glas în noaptea de 21 Decembrie în faţa tancurilor; că în loja oficială a Parlamentului ar fi fost plăcut pentru noi să-i vedem pe reprezentanţii misiunilor diplomatice, ca în alţi ani, dar se pare că, din 4 în 4 ani, nişte coincidenţe, nişte asemănări ies la iveală şi atunci începem să înţelegem de ce mulţi dintre colegii dumneavoastră nu sînt în sală. Probabil, sînt la Ignat, pentru că, astăzi, se taie porcul. Doamne, ce de porci vor muri astăzi! Noi am murit în prag de Ignat, ca nişte mieluşei în prag de Paşte. Să vă dea Dumnezeu linişte sufletească, sănătate şi înţelepciune şi peste 12 luni, cînd vă veţi aminti de noi, gîndiţi-vă că virtutea este doar virtute! Aşa să vă ajute Dumnezeu!“.

Nu am menţionat că Ioşka şi-a început discursul după un minut de tăcere, un minut în care ne-a privit îndelung, vrînd, parcă, să vadă dacă auzim ceea ce „auzea“ el. Glasurile celor de dincolo. Apoi, a pus capăt tăcerii cu acest sibilinic „Cum? Nu aţi auzit nimic pînă acum?”, urmat de „Tatăl nostru” şi de textul reprodus, acum, în premieră. Unii ar spune că a fost un moment pregătit teatral… dar nu era stilul lui. În plus, ajunsese la capătul drumului, pregătise deja bănuţii luntraşului, dovadă şi încercarea lui disperată de a încerca un ultim demers, un tratament aflat încă în faza cercetărilor la vremea respectivă, undeva, în Siberia. Siberia… Sună atît de… departe! Ca şi visele din decembrie. Da, pentru mine, Dan-cel-mort-departe este sub fiecare piatră pe care o ridică remuşcările ce mă cuprind în fiecare decembrie în care visez.

Dragoş Dumitriu

COMENTARII DE LA CITITORI