Un alt studiu curajos elaborat de americani

in Alte știri

Lăsaţi Rusia să ia Crimeea!

Statutul Crimeii a fost un factor relativ negativ şi complicat în eforturile Ucrainei de a insufla populaţiei sale, din elemente disparate, un sentiment naţional comun.

Întrucît liderilor americani şi vest-europeni le-a mai trecut din supărarea pricinuită de faptul că Vladimir Putin a adus Crimeea înapoi, la Rusia, ei ar trebui să găsească o cale să-şi mai domolească şi retorica publică şi să se concentreze asupra unor negocieri, spre a pune, iarăşi, dimpreună restul Ucrainei. Ne convine sau nu, este limpede că o Ucraină fără Crimeea este într-o situaţie mai bună decît cu ea. Nimic nu slăbeşte mai mult o naţiune, decît deţinerea unor teritorii ai căror locuitori preferă să aparţină altei ţări.

Deşi ar fi dificil să fie acceptate de toate părţile mai importante, premizele pentru soluţionarea talmeş-balmeşului ucrainian sînt clare: 1) noua Constituţie ar trebui să prevadă o structură guvernamentală de tip federal, care să confere provinciilor cel puţin tot atîtea drepturi cîte au, în prezent, statele americane; 2) limba rusă trebuie să aibă un statut egal cu limba ucrainiană; 3) trebuie să existe garanţii că Ucraina nu va deveni membră a NATO, sau a unei alianţe militare care ar exclude Rusia.

Există vreun precedent istoric, care ar putea sugera că o asemenea soluţie este posibilă? Da, absolut. Să ne uităm, o clipă, la Finlanda. După ce a pierdut teritorii în 1939, în urma agresiunii sovieticilor, teritorii pe care nu le-a mai putut recupera în al II-lea război mondial, finlandezii au acceptat acele pierderi teritoriale, dar au trecut la edificarea uneia dintre societăţile cele mai reuşite, prospere şi încrezătoare în propriile forţe, din lumea de astăzi. Cum au izbutit să facă asta? În primul rînd, au unit populaţia majoritară, cetăţenii vorbitori de finlandeză, cu minoritatea, formată din vorbitorii de suedeză, conferindu-le drepturi lingvistice şi culturale egale. În al doilea rînd, au fost foarte atenţi să nu irite Uniunea Sovietică vecină, deşi una dintre „republicile” ei, Karelia, avea un mare număr de vorbitori de limba finlandeză. Şi, în al treilea rînd, au avut grijă să nu intre în NATO, deşi, ceva mai tîrziu, au devenit membri ai Uniunii Europene, fără ca ruşii să obiecteze.

Este o ironie faptul că actul care a declanşat demonstraţiile de pe Maidanul din Kiev, transformate, ulterior, într-o revoluţie – anume semnarea Acordului de asociere cu UE -, nu ar fi rezolvat, nici el, problemele dificile ale Ucrainei. Iar dacă preşedintele izgonit, Viktor Ianukovici, ar fi acceptat sprijinul rusesc, nici această variantă nu ar fi ajutat Ucraina să-şi rezolve problemele interne – rezultate din scindarea economică şi politică, sau eşecul economiei, care îşi are originile în moştenirea comunistă, de tip sovietic. Indiferent care dintre aceste două opţiuni ar fi prins viaţă, Ucraina devenea o povară economică şi politică pentru beneficiarul ei oficial.

Statutul Crimeii a fost un factor relativ negativ şi complicat în eforturile Ucrainei de a insufla populaţiei sale, din elemente disparate, un sentiment naţional comun. Istoriceşte, Crimeea a fost rusească de la sfîrşitul Secolului XVIII, şi unele dintre cele mai faimoase bătălii din istoria rusă, rămase în memoria naţională, s-au petrecut acolo. Lev Tolstoi a participat la apărarea Sevastopolului în timpul războiului Crimeii şi a scris despre acest eveniment. Acelaşi război l-a inspirat şi pe Lordul Alfred Tennyson, care a creat poemul „Şarja cavaleriei uşoare”, cu versurile: „Noi nu sîntem aici ca să-ntrebăm: de ce?/ Sîntem să facem treaba,/ Sîntem ca să murim şi gata, asta e”.

În ceea ce priveşte Rusia, trebuie să înţelegem că acţiunile lui Vladimir Putin au fost foarte populare acolo. Poziţia sa în sondaje s-a îmbunătăţit considerabil. La fel ca şi în alte părţi, imaginea celui care se împotriveşte ţărilor străine răufăcătoare aduce dividende politice. Iar, în Rusia, presiunea publică pusă de preşedintele american este foarte prost primită, ţinînd seama de faptul că ruşii consideră că americanii au neglijat sistematic, după încheierea războiului rece, interesele naţionale ale ţării lor.

Dar, preluarea Crimeii va impune Rusiei costuri substanţiale. Afară de cele generate de sancţiuni, vor fi cheltuieli şi mai mari, pentru plata pensiilor, îmbunătăţirea infrastructurii, precum şi pentru achitarea serviciilor către Ucraina, de unde Crimeea primeşte apă, electricitate, gaze naturale şi multe altele. Cîţiva economişti ruşi au estimat că aceste sume vor depăşi miliardele de dolari cheltuite la Soci, pentru pregătirea JO de Iarnă. Foarte curînd, Rusia ar putea să obosească din pricina acestor cheltuieli, dar şi a altor tensiuni provocate de anexarea Crimeii. Aşteptîndu-se la o ameliorare imediată a nivelului lor de viaţă, ruşii din Crimeea vor fi, cu siguranţă, dezamăgiţi, dacă acest lucru nu se va întîmpla. Aşa că, într-un an, sau doi, mulţi ar putea să considere Crimeea mai degrabă o povară, decît un chilipir, pentru Rusia.

În momentul de faţă, problema esenţială nu este Crimeea şi statutul acesteia, oricît de emotivi ar fi ruşii şi ucrainienii în privinţa ei. Problema esenţială este ce se va întîmpla cu Ucraina. Cei care doresc tot binele Ucrainei şi cetăţenilor ei trebuie să priceapă că numai ucrainienii sînt aceia care pot să-şi rezolve propriile greutăţi. Cei de pe margine pot să-şi dea cu părerea, sau pot ajuta, dar nu pot reunifica un stat destrămat. Pînă în aceste clipe, ucrainienii nu au găsit un lider capabil să-i unească, dar asta nu înseamnă că nu se va ivi unul. Dacă va apărea, el sau ea, oricine ar fi, va trebui să studieze cu multă atenţie modul în care finlandezii au scos căruţa din şanţ.

Comunitatea internaţională poate ajuta, cel mai bine, rămînînd în contact cu toate părţile importante, pentru a încuraja o soluţie care să ofere ucrainienilor un guvern reprezentativ, capabil să aplice reformele dificile, dar necesare, incluzînd un stat de drept, şi să creeze un sistem judiciar independent şi competent. Numai atunci Ucraina va fi capabilă să demareze şi să înfăptuiască reformele economice necesare, şi, apoi, să facă faţă concurenţei din economia mondială, aflată într-o rapidă evoluţie. Cît despre Statele Unite, guvernul american ar trebui să urmeze acea zicală a doctorilor: „În primul rînd, să nu faci mai rău”. Iar, apoi, să priceapă că polemicile publice nu ajută şi că ele ar trebui reduse la minimum. Sfatul cel mai bun este ca toţi să se uite la finlandezi.

Nota Redacţiei: Diplomat de carieră, publicist, istoric şi profesor la Princeton University şi Columbia University, din New York, Jack F. Matlock, Jr. a participat, în funcţii înalte, la toate summit-urile sovieto-americane din anii 1972-1991 şi a fost ambasadorul SUA la Moscova, în Era istorică Reagan-Gorbaciov, în anii 1987-1991.

Jack F. Matlock, Jr.

COMENTARII DE LA CITITORI