Un amplu studiu: ,,Criza operei”, de Ion Piso

in Alte știri

La Editura Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor a apărut amplul şi profundul studiu ,,Criza operei”, realizat de Ion Piso, sublimul interpret al lucrărilor create de compozitorii români şi, în egală măsură, artistul care s-a afirmat plenar în lumea muzicală germană şi franceză. Datorită acestui mare tenor, precum şi regizorului Anghel Ionescu-Arbore, Opera din Cluj a cunoscut o perioadă de strălucire artistică remarcabilă! Lucrarea amintită a apărut sub conducerea maestrului Octavian Lazăr Cosma, un admirabil muzicolog, pe care îl preţuiesc în mod deosebit şi căruia i-am recenzat cu onestitate toate cărţile, chiar dacă, sub aspect estetic, etic şi istoric, intervenţiile mele sînt în disonanţă cu ,,tezele” sale. În acest fel, pornesc de la principiile autonomiei esteticului, avînd ca element de bază maxima latină ,,Sine ira et studio”.

În preludiul studiului elaborat de Ion Piso, reţin atenţia următoarele idei: ,,Dacă Opera nu se mai bucură, ca pe vremuri, de simpatia publicului, faptul ar putea fi considerat o nejustificată anomalie, în afară de 3 cazuri: 1) dacă ne referim la opere mai puţin, sau deloc, reuşite; 2) dacă sinteza artelor, într-un spectacol de operă, este «nefericită» – caz în care am avea de-a face cu o falsă sinteză, în care elementele chemate să colaboreze nu îndeplinesc, fiecare în parte, sau doar una dintre ele, «cererile» partiturii; 3) dacă publicul spectator se află într-un stadiu mult prea puţin evoluat, din punct de vedere cultural. (Sînt înclinat să cred că spiritul contemporan n-a alunecat pe panta superficialităţii atît de departe încît să nu-şi dea seama că manelele nu-l pot apropia prea mult de secolul lui… Pericle.) Criza, cînd apare – şi, după cîte se pare, n-a aşteptat prea multe invitaţii -, se manifestă, în mod evident şi uşor de identificat, prin dezinteresul publicului faţă de operă. Vorbind de tonul zilei, s-ar putea spune că lipsa de popularitate nu este altceva decît o cerere scăzută a «consumatorului» faţă de respectivul articol. Deocamdată, nu vreau să cred că ar fi vorba doar de nazurile spectatorului, ci, mai degrabă, că atitudinea lui are motive serioase chiar şi dincolo de capriciile trecătoare ale modei.

Iată de ce mă întreb: oare nu cumva valoarea artistică a partiturilor unor opere ce au ţinut afişul secole de-a rîndul ar fi putut deveni neinteresantă pentru un contemporan de cultură medie? Greu de presupus, pentru că multe dintre ele sînt capodopere ale unor genii muzicale, cu o valoare culturală de rang asemănător, dacă nu egal, în comparaţie cu «vîrfurile» altor domenii ale artei, precum pictura, sculptura, arhitectura, ori literatura. Şi dacă, totuşi, aşa stau lucrurile, atunci, într-adevăr, n-ar putea fi vorba numai de punctul 3. Sau, să fi devenit, în ultima vreme, spectacolul de operă mai puţin atrăgător? Tot atît de improbabil, pentru faptul că genul satisface, în acelaşi timp, şi elita, şi «vulgul». Pe prima, prin extraordinara idee a sintezei artelor, virtute specifică spectacolului de operă; după cum, pentru marea massă, «spectacolul» audiovizualului a devenit, astăzi, mai mult decît un «mod de viaţă».

Prin urmare, genul nefiind anacronic, n-ar fi trebuit să apară criza. Şi totuşi, în zilele noastre, opera nu mai atrage; cîteodată, ea chiar îndepărtează”. În continuare, autorul prezintă unele considerente legate de opera şi estetica unor genii, precum Bach, Mozart şi Verdi. Dintre acestea, se detaşează punctul de vedere întristător, exprimat de inegalabilul Igor Stravinsky: ,,Cît priveşte interpretarea, secolul trecut ne-a transmis – prin moştenirea grea pe care ne-a lăsat-o – o specie ciudată şi deosebită de solist, fără precedent în evoluţia artei muzicale, care se numeşte dirijor. Muzica romantică a amplificat nemăsurat personalitatea Kapellmeister-ului, mergînd pînă într-acolo încît să-i confere acestuia, odată cu prestigiul de care se bucură, în zilele noastre, pe podium, loc care îl recomandă privirilor, şi puterea discreţionară pe care o exercită asupra muzicii încredinţate lui. Cocoţat pe trepiedul sibilin, el impune compoziţiilor pe care le dirijează mişcările proprii, nuanţele lui speciale. În acelaşi timp, este pus în situaţia de a vorbi, cu o naivă neruşinare, despre «specialităţile» proprii (…); această pletoră de dirijori aspiră la dictatura muzicii”.

Sînt multe analizele referitoare la solişti, orchestră şi regie, realizate de acest veritabil muzicolog, în studiul său, de ,,meşter mare”, cum ar spune Mihail Jora. De altfel, marele compozitor român l-a felicitat pe Ion Piso, mulţumindu-i pentru arta cu care i-a interpretat liedurile, mai cu seamă, inegalabilele piese ,,Cîntec din fluier” şi ,,Moină”. În finalul lucrării, autorul îşi expune opiniile referitoare la regiile de aşa-zisă avangardă: ,,Ca o concluzie provizorie, nu-mi rămîne decît să repet: între regia năpădită de rugină «clasică», moţăind, tautologic, la periferie, pentru că nu e în stare să elibereze nimic din conţinutul valorilor artistice ale unei opere, şi schizofrenia rătăcirilor ridicole, practicate de «avangardă», rătăciri din care spectatorul nu-şi poate reveni în fire mult timp după căderea cortinei, există marele spaţiu al muzicii. Efortul prezentului eseu s-a născut din dorinţa de a sublinia avantajele recuperării acestui spaţiu al imaginarului muzical în folosul artei lirice, la care, din păcate, nu au acces cei ce nu stăpînesc meşteşugul”.

DORU POPOVICI

P.S. – În spiritul acestor considerente, mi se pare că poate fi numit un spectacol discutabil cel cu ,,Trubadurul”, de Verdi, prezentat de Opera Română din Bucureşti, a cărui regie, semnată de Alexander Hausvater, este, în opinia mea, în disonanţă cu muzica lui Giuseppe Verdi, cu dualismul alcătuit din lumea binelui – unde femeia este înălţată la dimensiune de mit – şi din lumea dominată de Legea Talionului, bazată pe o răzbunare odioasă. Poate că, după unii, nu am dreptate. Dar, un tradiţionalist ca mine consideră că arta trebuie să te apropie de Dumnezeu… În regia lui Alexander Hausvater, această sfîntă apropiere christică nu există! E bine să ne spunem, deschis, părerea, fiindcă, să nu uităm, mai bine de 1.000 de oameni cu sufletul curat au murit, în acel însîngerat decembrie 1989, pentru ca să dispară din ţară, pentru totdeauna, cenzura!

A exprima o părere este un drept sfînt care, într-o ţară democratică, aparţine şi muzicologului, iar fundamentul său e dat de cuvintele latine ,,Audiatur et altera pars” (să fie ascultată şi cealaltă parte).

COMENTARII DE LA CITITORI