„Un an din eternitatea lui Corneliu Vadim Tudor“

in Editorial

Moto: „A murit pentru a eterniza cu sufletul veşnic de veghe României“

Căderea morală şi intelectuală a României s-a manifestat încă o dată… chiar de ziua Crucii – 14 septembrie, dată în dreptul căreia Istoria va consemna trecerea în etern a unui creştin devotat, a unui mare român şi a unui creator remarcabil, toate într-acel trunchi numit Corneliu Vadim Tudor. Dar, mîniind pe Dumnezeu, care a hărăzit neamul acesta cu oameni de valoare, românii au ajuns să-şi bată joc de ei, ba chiar mai rău – să ignore comoara trecerii lor prin lume – numită, generic, creaţie. Cazul lui Vadim Tudor este flagrant – mass- media nici măcar nu l-au pomenit, agenţiile de presă au avut parcă o interdicţie în a-i pomeni numele…
Ce ruşine pentru Agerpres, agenţia pe care a slujit-o în tinereţe viitorul om de seamă. Om de seamă? Poate pentru ruşi, fiindcă Agenţia Sputnik (Moldova) a fost singura care i-a dedicat lui Vadim un memorial.
Poate nu degeaba, poate datorită presimţirilor pe care le-a avut, Vadim titra, în ultimul său articol din iubitul său cotidian „Tricolorul“ – „Românii i-au aplaudat pe ruşi în picioare!“. În articolul cu pricina, Vadim scria despre superbul spectacol de muzică rusă la care asistase cu o seară înainte, artă care mersese la sufletul românilor, într-o vădită antiteză cu aroganţa americană, atitudine de stăpîn, de colonizator, pe care ultimul mare naţionalist român, Vadim Tudor, a denunţat-o. Vadim nu a fost un filorus… mai mult a fost filoamerican. Sau filofrancez, ori filogerman. Vadim a iubit toţi oamenii ca suflete şi spirite, indiferent cărei naţii îi aparţineau, cu o unică şi fundamentală excepţie – Vadim a iubit Naţiunea română mai presus de sacrificiul zilnicei istoviri supraumane a trupului – din păcate atît de uman, încît ziua în care a murit nu este pentru mine doar a Crucii, ci şi a lui, a unui om care şi-a făcut din trup şi suflet o cruce a dăruirii de sine pentru neam. Dar… Dar neamul încă nu a înţeles asta, iar acum, la un an, iată că un alt neam, bun sau rău, după meandrele vremurilor, dar întotdeauna mare în înţelegerea creaţiei şi a credinţei, mi-a publicat rîndurile în care am trecut în revistă personalitatea Tribunului. Iată, mai jos, articolul memorial dedicat de mine şi de „Sputnik“, în principal, zbaterii politice a ultimului mare naţionalist român.
Ziua de 14 septembrie va rămîne în Istorie asociată cu dispariţia unuia dintre cei mai remarcabili oameni politici români, Corneliu Vadim Tudor. Student eminent, bursier Herder, apoi publicist de prim rang şi poet de talent foarte apreciat înainte de 1989, Vadim creează, după revoluţie, revista „România Mare“, care va da naştere unui adevărat fenomen, cu implicaţii majore în politică şi societate. Revista contesta demersurile împotriva foştilor conducători comunişti, apăra valorile naţionale punîndu-le deasupra momentului în care au fost create – şi a atacat, înaintea tuturor, fenomene precum corupţia capitalismului, acapararea bunurilor statului de grupuri de interese, dar mai ales iredentismul maghiar şi acţiunile antinaţionale.
În 1991, în urma reacţiilor la demersul său jurnalistic, Vadim, alături de marele scriitor Eugen Barbu, mentorul său literar, şi de mai multe personalităţi, în mare parte înalţi ofiţeri ai Armatei şi Internelor, înfiinţează partidul România Mare, formaţiune politică de orientare naţională, care porneşte la drum sub acelaşi slogan ca şi revista: „Vom fi iarăşi ce-am fost şi mai mult decît atît!“ Tânărul partid intră, chiar de la primele alegeri, în Parlament, fapt care dă naştere unor reacţii ale puterii de atunci – presiuni împotriva aderenţilor.
La următoarele alegeri, pe fondul ascensiunii puternice a partidelor de orientare pro-occidentală, PRM înregistrează o uşoară creştere, în acelaşi timp conturîndu-se mai bine identitatea partidului, dar şi a liderului său. Practic, după 1996, Vadim Tudor preia integral conducerea partidului, lansează ideea „partidului de lider“ şi teoretizează orientarea politică – „Doctrina naţională“. Spre deosebire de alţi lideri, Vadim selectează pentru Parlament personalităţi ştiinţifice şi oameni de cultură, criteriul de selecţie nefiind averea, ci valoarea.
Strategia lui Vadim are un succes extraordinar, în 2000, partidul obţinînd aproape un sfert din locurile din Parlament, iar Vadim ajunge în finala prezidenţială alături de Ion Iliescu. A fost nevoie de o coalizare generală a forţelor politice, de semnale puternice ale Occidentului şi SUA, pentru ca experimentatul Iliescu să obţină mai multe procente decît mai tînărul său oponent, exponent al curentului naţional. Cu toate acestea, multe surse independente sau chiar aparţinînd puterii au denunţat fraudarea masivă a alegerilor, mulţi analişti opinînd, ulterior, că ipoteza victoriei lui Vadim nu era chiar o imposibilitate. Vadim al anului 2000 a fost, pentru prima şi singura dată în România post revoluţionară, modelul de conducător de mare clasă – discurs inspirat şi aplicat, cultură vastă, cunoaştere profundă a problematicii economico-sociale, patriotism înălţător, prezenţă impunătoare şi charismatică. În comparaţie cu versatul, dar îmbătrânitul Ion Iliescu, îmbîcsit cu umorile politicii hrăpăreţe din primii 10 ani de „democraţie“, Corneliu Vadim Tudor părea un conducător pentru care nimic nu era imposibil, avea căldură în glas şi mesaj, nu scheme de partid, avea idei de anvergură, avea curaj, nu limitări de tip „integrare“, „economie de piaţă“ şi „privatizare“, cuvinte care deja aruncaseră umbra falimentului naţional… Vadim avea aplomb şi măreţie, toate acestea într-un om frumos şi sclipitor de inteligent. Îmi permit să spun că Vadim al anului 2000 a fost cea mai bună calitativ candidatură pentru preşedinţia României. Din păcate, soarta României a fost alta… iar rezultatele le vedem acum.
După 2000, în ciuda înfrîngerii de la prezidenţiale, popularitatea mişcării politice generate de Vadim creşte, ajungînd, conform sondajelor din 2002, la circa 40% din intenţia de vot, ceea ce înseamnă că au existat perioade în care PRM a fost pe primul loc în preferinţele electorale. În 2002, o acţiune de intoxicare are succes – fuseseră încercate multe şi pînă atunci – şi Vadim este convins, prin intermediul unor personaje infiltrate în jurul său, să adopte o politică greu de asociat cu concepţiile electoratului său. Pe scurt, sînt emise afirmaţii care admiteau teoriile acuzatoare ale lui Wiesel, Vadim încearcă o apropiere de cercuri evreieşti şi americane, dar pe căi greşite, îndrumat special de personajele susmenţionate. În acest fel, în 2 ani procentajul său scade enorm. Acum, în bătălie apar două personaje puternice, Adrian Năstase şi Traian Băsescu, politicieni maturi, experimentaţi, susţinuţi de grupuri de interese foarte potente. În plus, perioada 2003 – 2007 însemna intrarea oficială a României în structurile europene şi euro-atlantice, cele pe care Vadim le combătuse arătîndu-le, de multe ori, adevărata faţă. Tot în perioada aceasta, Vadim comisese alte două fapte impardonabile pentru Occident – definise partidul ca naţionalist, supralicitînd faţă de „Doctrina Naţională“ de pînă acum, şi lansează sloganul său unic „Sus Patria, jos mafia!“, declarînd, deci, război total sistemului clientelar corupt şi grupurilor de interese pe care le reprezentau atît Năstase, cît şi Băsescu. Prin urmare, era cazul ca aceste forţe să se unească pentru a termina cu singura ameninţare – Vadim.
Influenţat de aceleaşi grupuri oculte şi personaje infiltrate care îl deturnaseră şi în 2002, Vadim alege să-l susţină, în turul doi al prezidenţialelor, pe Traian Băsescu, înclinînd decisiv balanţa în favoarea acestuia. Greşeala a fost fatală, fiindcă grupările care au acaparat puterea vor acţiona puternic împotriva lui Vadim şi a PRM, astfel că, la următoarele alegeri, partidul nu va mai trece pragul parlamentar. La Europarlamentare însă, Vadim, printr-o inspirată manevră politică de susţinere a unui personaj minor, dar cu simpatie publică importantă, afaceristul George Becali, reuşeşte să obţină un succes prin intrarea în Parlamentul European, unde are posibilitatea de a susţine cauza României prin discursuri memorabile susţinute în plen. Este însă ultima victorie politică… Cel care atacase politica NATO, a SUA, practicile antinaţionale ale UE, era acum izolat pe scena politică, iar cei mai capabili colaboratori fuseseră fie racolaţi, fie îndepărtaţi. În plus, Vadim este îngrădit financiar şi mediatic, apariţiile sale pe marile posturi de televiziune fiind strict la emisiuni de divertisment, unde i se şi pun la cale cîteva scandaluri. În ciuda tuturor greutăţilor, marele om politic continuă lupta eroic prin publicaţiile sale: săptămînalul „România Mare“ şi cotidianul „Tricolorul“. Trage, în continuare, semnale de alarmă asupra aservirii şi acaparării României pe toate planurile, se opune planurilor NATO şi este singurul om politic român important care are curajul de a expune într-o altă lumină acţiunile preşedintelui rus Vladimir Putin şi necesitatea unei normalizări a relaţiilor cu Rusia, precum şi a unei apropieri serioase.
Vadim nu a renunţat niciodată la idealul naţional, definit chiar de numele partidului şi publicaţiei de suflet – „România Mare“. Vadim a fost singurul lider de partid faţă de care se poate spune, cu probe indubitabile, că s-a opus tuturor privatizărilor (ulterior dovedite) falimentare şi frauduloase sau înstrăinării bunurilor statului. Vadim s-a opus căderii în desuetudine a tradiţiilor şi culturii. În fine, Vadim a fost singurul preşedinte de partid care a oferit locuri în Parlament personalităţilor basarabene Leonida Lari şi Ilie Ilaşcu. Vadim a contribuit nemijlocit la eliberarea lui Ilaşcu, rcunoscînd însă că datorează această reuşită prietenului şi fostului său coleg din Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei Dmitri Rogozin, ajuns, între timp, vicepremier al Rusiei, cel care obţinuse sprijinul preşedintelui Vladimir Putin.
Rezumînd, Corneliu Vadim Tudor a fost ultimul mare conducător politic naţionalist, de fapt singurul care a reuşit să ridice, prin contribuţia sa personală majoră, un partid la nivelul podiumului politic. Nu am pomenit în acest memorial nimic despre zecile de volume, miile de discursuri politice de o valoare excepţională, zecile de mii de articole scrise în peste 40 de ani de gazetărie aprigă, dar atît de cultă, de respectuoasă faţă de marea noastră avuţie, limba română. Nu am menţionat nici aspectele despre care s-a comentat în presa tabloidă; acelea sînt minore (şi vor înceta, peste ani, să existe) în comparaţie cu meritele celui care a apărat ţara şi naţiunea pînă în ultima clipă, putîndu-se spune despre Corneliu Vadim Tudor că a murit pentru a eterniza cu sufletul veşnic de veghe României.

Dragoş Dumitriu

COMENTARII DE LA CITITORI