Un celebru savant, laureat Nobel, despre Rugăciune şi Credinţă

in Alte știri

 

 

Dr. Alexis Carrel, chirurg şi biolog francez, a fost distins cu Premiul Nobel pentru descoperirile sale extraordinare din domeniul medicinei şi pentru studiile sale în domeniul chirurgiei, în special al chirurgiei vasculare, al transplantului de ţesuturi şi organe. Numele său real era Marie Joseph Auguste Carrel Billiard şi este considerat unul dintre cei mai mari savanţi ai Franţei.

În 1910 a realizat primul bypass coronarian. Carrel este celebru pentru un experiment care i-a marcat profund pe contemporanii săi. Este vorba de reuşita sa incredibilă de a menţine timp îndelungat în viaţă inima unei găini, care bătea in vitro, într-un fluid nutritiv. Durata totală a experimentului se situează în jurul a… 3 decenii! Inima a funcţionat şi a fost vie cu mult peste durata de viaţă a galinaceelor. Formula lichidului nutritiv a rămas, pînă astăzi, necunoscută. I se atribuie lui Alexis Carrel fraza: „O celulă bine hidratată, bine hrănită, care evacuează în mod corespunzător deşeurile şi toxinele, poate fi perpetuu înnoită“, el sugerînd astfel posibilitatea nemuririi organismelor.

La Rockefeller Institute, a realizat un alt experiment faimos, ale cărui rezultate au fost utilizate în cercetările militare destinate „fabricării” de supersoldaţi, cu anduranţă mult peste capacitatea obişnuită omenească. Cam atît despre calitaţile sale de savant.

Să vedem ce spune acest extraordinar om de ştiinţă despre Rugăciune şi Credinţă – marota tuturor imbecililor cu fiţe de atei pansaţi, liber cugetători gen Ilici, adică aceia care se pretind amorezaţi de ştiinţă, dar care, de fapt, au habar de ştiinţă mai puţin decît are o găină.

* * *

Rugăciunea îi ridică pe oameni deasupra nivelului lor intelectual, dobîndit prin ereditate şi prin educaţie. Această legătură spirituală cu Dumnezeu îi umple de pace sufletească, de o linişte interioară ce iradiază din ei şi le însoţeşte paşii peste tot.

Atunci cînd rugăciunea este rostită cu regularitate, influenţa ei devine evidentă şi este comparabilă cu influenţa binefăcătoare a unor glande cu o funcţionalitate normală. Ea determină un fel de transformare organică şi mentală, care se produce progresiv. S-ar putea putea spune că în conştiinţă se aprinde ceva ca o flacără. Omul îşi vede atunci adevăratul chip. Rugăciunea influenţează caracterul. Trebuie, deci, să ne rugăm mereu.

„Gîndeşte-te la Dumnezeu mai des decît respiri“, spunea Epictet. Este absurd să te rogi de dimineaţă, iar în restul zilei să te comporţi ca un barbar. Gîndurile şi invocările lăuntrice îl pot menţine mereu pe om în prezenţa lui Dumnezeu. Tot comportamentul va fi, în acest caz, inspirat de rugăciune. Înţeleasă în felul acesta, rugăciunea devine un mod de a trăi.

Cum trebuie să ne rugăm?

Tehnica rugăciunii am învăţat-o de la misticii creştini, începînd cu Sfîntul Pavel şi mergînd pînă la Sfîntul Benedict, precum şi de la mulţimea apostolilor necunoscuţi, care de 20 de veacuri au iniţiat popoarele Apusului în tainele trăirii vieţii religioase creştine. Dumnezeul lui Platon era inaccesibil în măreţia lui. Cel al lui Epictet se confunda cu sufletul lucrurilor. Iehova părea să fie un despot, care inspira mai degrabă teroarea decît dragostea. Dimpotrivă, creştinismul L-a apropiat pe Dumnezeu omului; I-a dat o înfăţişare. A făcut din El tatăl nostru, fratele nostru, Mîntuitorul nostru. Pentru a ajunge la Dumnezeu, nu mai sînt necesare ritualuri şi sacrificii sîngeroase. Tehnica rugăciunii s-a simplificat.

Pentru a ne ruga, trebuie doar să facem efortul de a tinde, de a aspira lăuntric către Dumnezeu. Acest efort trebuie să fie afectiv, emoţional, sufletesc, nu doar mental, intelectual.

Cunoaştem cu toţii pilda evanghelică a orbului care, aşezat la marginea drumului, îşi striga păsurile din ce în ce mai tare, cu toate că oamenii încercau să-l facă să tacă. „Credinţa ta te-a mîntuit“, i-a spus Isus, care trecea pe acolo. În forma sa cea mai înaltă, rugăciunea încetează să mai fie o cerere. Omul îşi exprimă, dintr-o pornire lăuntrică firească, liberă, recunoştinţa faţă de Stăpînul tuturor lucrurilor, simţind că Îl iubeşte, că Îi mulţumeşte pentru darurile Sale, că este gata să-I îndeplinească voinţa.

Rugăciunea devine, astfel, contemplaţie. Cunosc, din experienţă directă, o situaţie care exemplifică cele spuse mai înainte. Un ţăran bătrîn stătea, retras, în ultima bancă a unei biserici aproape goale. „Ce aştepţi?“, l-a întrebat cineva. „Îl privesc – răspunse, cu tîlc, ţăranul – şi El mă priveşte“.

Prin rugăciune, omul se orientează către Dumnezeu, iar Dumnezeu coboară şi pătrunde în sufletul omului. Rugăciunea este indispensabilă dezvoltării noastre depline. Nu trebuie să cădem în greşeala de a considera, cu naivitate, rugăciunea ca fiind un act căruia i se dăruiesc cei slabi de minte, cerşetorii sau cei laşi. „Este ruşinos să te rogi“ scria, în mod ruşinos, Nietzsche. De fapt, nu este cu nimic mai ruşinos să te rogi decît să te hrăneşti, decît să bei apă sau decît

să respiri.

Omul are nevoie de Dumnezeu tot aşa cum are nevoie de apă şi de aer. Adăugat la intuiţie, la simţul moral, la simţul frumosului şi la lumina inteligenţei, simţul sfinţeniei dă personalităţii deplina sa dezvoltare. Este neîndoielnic că reuşita vieţii cere dezvoltarea integrală a fiecăreia dintre activităţile noastre fizice, intelectuale, afective şi spirituale. Sufletul este, în acelaşi timp, intelecţie şi sentiment.

GEORGE RONCEA

COMENTARII DE LA CITITORI