Un corifeu al Baletelor ruse: Serghei Diaghilev (2)

in Lecturi la lumina ceaiului

Exportarea revoluţiei:
Roma, Londra, Buenos Aires, New York
Ballets Russes a avut numeroase reprezentaţii în diferite centre culturale ale Europei şi chiar şi în cele două Americi. Pe 15 august 1913, trupa de dans a plecat spre Buenos Aires, pentru primul turneu în America Latină. Diaghilev a rămas acasă. Peste Ocean, Nijinski a luat o decizie uimitoare, anume să se căsătorească cu aristocrata unguroaică Romola de Pulszky, fără să anunţe pe nimeni – nici familia, nici pe Diaghilev. La sfîrşitul lunii septembrie, Diaghilev, cu sufletul rănit, îl dădea afară din trupă pe Nijinski, chiar dacă acest lucru încurca planurile organizatorice ale Baletelor. Plecarea lui Nijinski a lăsat trupa fără coregraf şi fără un dansator renumit. S-a dorit întoarcerea lui Fokine pentru coregrafie. Rămînea problema găsirii unui nou prim balerin talentat. În iarna dintre 1913 şi 1914, Diaghilev l-a găsit, în persoana tînărului balerin Leonid Myasin [Massine]. Un tînăr care era în stare să-l eclipseze chiar pe Nijinski. În aceeaşi perioadă, Diaghilev începe să discute despre o colaborare cu Natalia Goncharova şi Mihail Larionov, doi artişti ruşi avangardişti, care vor imprima Baletelor modernismul şi în materie de costume şi decoruri, aşa cum Stravinski introdusese modernismul în muzică. În 1916, în plin război mondial, trupa Ballets Russes pleca în al doilea turneu peste Ocean. De data aceasta, la New York, unde Diaghilev semnase un contract cu Metropolitan Opera. Americanii ceruseră să vină şi Nijinski, chiar dacă, la acea vreme, balerinul nu mai făcea parte din trupă. Diaghilev a fost de acord, dar nu a fost uşoară aducerea sa în America. Războiul l-a prins pe Nijinski în Austria – un rus pe teritoriu inamic – unde a fost arestat la domiciliu. A fost necesară intervenţia ambasadorului american la Viena şi a Secretarului de Stat american pentru a i se permite să plece din ţară. Ballets Russes începuseră deja sezonul. Americanii s-au dovedit a fi mult mai conservatori decît europenii, au ridicat din sprîncene la vederea „scenelor imorale“ din „Şeherezada“ sau din „După amiaza unui faun“. Au fost mai ales revoltaţi la vederea îmbrăţişărilor dintre femeile albe şi bărbaţii cu pielea vopsită cafeniu. Problemele rasiale erau tabu în Lumea Nouă. În Europa, Ballets Russes au încîntat şi publicul spaniol, şi italian, şi englez, şi monegasc. Artiştii au fost prezenţi, în 1911, la festivităţile de încoronare a Regelui George al V-lea. În 1916, cînd războiul vuia pe Frontul de Vest, au dansat şi pe scena Teatro Real din Madrid, unde au fost admiraţi de însuşi Regele Alfonso. După aceea, Regele a devenit principalul patron al Baletelor pe continentul european. În Italia, au întîmpinat o audienţă arogantă, cînd venea vorba de arta baletului, dar primul care a început să aplaude un dans solo al lui Nijinski a fost însuşi Regele Victor Emanuel III. Pînă cînd cortina a căzut ultima oară, Ballets Russes au cutreierat marile capitale europene, venind cu noi dansuri, muzici şi idei moderne. Nu au reuşit niciodată să ajungă în Rusia, deşi Diaghilev a încercat să organizeze turnee şi „acasă“.
Scena finală. Un ultim act artistic
Pe 21 august 1929, o şalupă mortuară pleca de la Grand Hotel din Lido di Venezia spre insuliţa San Michele, cimitirul veneţian. Corpul neînsufleţit, care se îndrepta spre secţiunea ortodoxă a cimitirului, era al lui Serghei Pavlovici Diaghilev. Omul care, în decurs de 23 de ani, schimbase pentru totdeauna lumea dansului, a teatrului, a muzicii şi a artelor vizuale, atît în Europa, cît şi în America. Impresarul genial care transformase Ballets Russes într-un laborator al avangardei artistice a Secolului XX. Dar Serghei Diaghilev nu era nemuritor. Ba mai mult, întreaga viaţă se temuse de moarte. O teamă morbidă şi obsesivă. Se ferea de orice boală contagioasă, se îngrozea de ceea ce considera „semne rele“ şi purta amulete pentru a alunga spiritele rele. Avea slăbiciunile lui. Dar şi-a transformat pînă şi moartea într-un ultim spectacol teatral al vieţii sale. În tinereţe, fusese un mare admirator al lui Wagner, despre care spunea că a avut o sclipire de geniu atunci cînd a decis să plece să moară în Veneţia. Aşa, nega chiar haosul final al morţii, îşi transforma propria viaţă într-o operă de artă. Le fel îşi dorea şi Serghei, să se ducă la Veneţia, transformînd dispariţia într-o manifestare de creativitate. Într-o scrisoare trimisă mamei sale vitrege în 1902, se destăinuia: „Întrebi dacă iubesc Veneţia şi de ce am venit aici. […] Am venit pentru că e atît de bine şi de calm şi, în general, viaţa [seamănă] atît de puţin cu viaţa; în plus, în Veneţia, un om nu poate «trăi», poate doar «exista». […] Sînt convins că îmi voi sfîrşi zilele aici, unde nu ai unde să te grăbeşti, unde nu trebuie să faci vreun efort să trăieşti; şi asta e principala noastră problemă, noi toţi nu trăim pur şi simplu; depunem eforturi mari să trăim, ca şi cînd fără acele eforturi viaţa noastră s-ar sfîrşi“.

Sfîrşit
ALEXANDRA ŞERBAN

COMENTARII DE LA CITITORI