UN DOCUMENT REMARCABIL: NICHITA STĂNESCU LA PREMIILE REVISTEI „SĂPTĂMÎNA“, DECEMBRIE 1980

in Alte știri

Lumea de azi, cînd aude de cultură scoate pistolul…

 

 

Astăzi am primit în mapa de corespondenţă o fotografie excepţională, de care nu ştiam. Mi-a fost trimisă de soţia lui Doru Popovici, care mă anunţa că distinsul meu colaborator împlineşte vîrsta lui Goethe: 83 de ani. Ea a fost făcută de fotoreporterul Octavian Bâlu, la etajul IV al Palatului Universul (Informaţia Bucureştiului) de pe Str. Brezoianu, unde îşi avea biroul Eugen Barbu. Era în preajma Crăciunului anului 1980 – dacă nu mă înşel. Cu cîteva seri înainte, mă aflam în biroul lui Nea Jean şi tocmai întocmeam lista premiaţilor de sfîrşit de an. Deodată, se deschide uşa şi cine intră? Nichita Stănescu! Era nins, din cap pînă-n picioare, şi îmbrăcat cu o canadiană modestă.

El n-a pus, niciodată, preţ pe haine, pe alte aspecte exterioare ale vieţii. De altfel, m-am uitat, cu durere, la picioarele lui umflate de boală, care dădeau pe-afară din nişte tenişi jerpeliţi şi înmuiaţi de zloată.

– Da’ la Nichita nu v-aţi gîndit? – ne-a întrebat el, fireşte, după ce ne-a sărutat pe amîndoi, conform devizei sale „Pupu’ dulce mult aduce“.

Era clar că cineva din redacţie, poate poetul Dan Mutaşcu, îi telefonase şi îi spusese că tocmai se lucrează la lista cu premii. Eugen Barbu a rămas uimit:

– Eu ştiu că ţi-am dat premiu, Nichita.

– Nu, domnu’ Barbu, nu mi-aţi dat.

Atunci, Patronul a apăsat pe butonul soneriei şi a chemat-o în birou pe secretară, Vera Popescu (sora poetului Victor Tulbure).

– Doamna Vera, verificaţi la colecţie dacă i-am dat lui Nichita Stănescu Premiul „Săptămîna“.

După cîteva minute, secretara s-a întors în birou: nu, Îngerul Blond nu era pe listă, nu primise preţioasa distincţie. Imediat, s-a reparat această greşeală. A doua sau a treia zi, a avut loc festivitatea decernării premiilor. Ele constau într-o frumoasă Diplomă şi o sumă de bani: 10.000 de lei. Era mult pe atunci, avînd în vedere că salariul meu la Agerpres era de 4.200, iar salariul lui Eugen Barbu, de redactor-şef, era de 6.500. Ceremonia a fost impresionantă. În acea seară a fost făcută fotografia. În ea mai apar doi artişti iubitori de Neam şi Ţară: compozitorul Doru Popovici şi pictorul Mihai Bandac – laureaţi şi ei. Nichita, ca de obicei, a fost fermecător, mai ales că băuse şampanie. Astăzi, cei doi mari scriitori români îşi dorm somnul de veci alături, umăr lîngă umăr, în Pantheonul de la Bellu. Poetul a murit în decembrie 1983, iar prozatorul în septembrie 1993. I-am dus la groapă pe amîndoi. O dată pe lună, sîmbăta, merg în pelerinaj, cu fiicele mele, şi îngrijim toate mormintele din acel sanctuar. Nimeni din familiile lor nu mai dă pe acolo. Păcat.

Privesc această fotografie-document. E o pagină de istorie a culturii. Doi poeţi, un compozitor şi un pictor. Eu sînt cel mai tînăr dintre ei. L-am iubit enorm pe Nichita Stănescu. Îl cunoscusem în 1974, la Casa Scriitorilor, de pe Calea Victoriei. Citisem o piesă de teatru, la Cenaclul de Dramaturgie, şi beneficiasem de elogiile unor oameni ca Dina Cocea, Ion Băieşu, Ion Zamfirescu ş.a. Numai Radu F. Alexandru m-a criticat. Asta nu ne-a împiedicat să devenim amici. Atunci, Nichita Stănescu – aflat în restaurantul de la parter – mi-a trimis un bilet, prin dramaturgul Dorel Dorian, în care mă încuraja şi îl făcea praf pe contestatar: „Vadim, am auzit că un jidan s-a luat de piesa ta“ (sau cam aşa ceva). Efectiv, a scris acel cuvînt infamant. Dar, în gura sa, sub condeiul unui om minunat, care avea mulţi prieteni evrei (inclusiv Dorel Dorian), aşa ceva nu era peiorativ. Am pierdut acel bilet, aşa cum am pierdut şi poeziile pe care mi le-a dedicat autorul celor „11 elegii“. Le-am pierdut, mai mult ca sigur, cu prilejul atîtor schimbări de domiciliu. Ulterior, în 1976, m-am împrietenit, la toartă, cu Nichita Stănescu. Întîmplarea a făcut să bem bere, amîndoi, pe terasa Restaurantului Berlin, la două mese alăturate. Eu eram cu fotoreporterul Cioboată, iar el cu nişte prieteni. În toamna anului următor m-am pomenit că mi-a făcut o cronică elogioasă la volumul meu de debut, pe care a citit-o la Radio şi apoi a publicat-o în „Scînteia“. Nu voi uita, niciodată, generozitatea lui biblică. A fost un om extraordinar. El a marcat acea epocă literară prin creaţia lui, dar şi prin personalitatea copleşitoare. Pur şi simplu, el nu numai că sfinţea locul, ci îl şi lumina cu o aureolă de raze şi spini. La începutul anilor ’90, nişte nelegiuiţi l-au acuzat că ar fi colaborat cu Securitatea (?!). Atunci, mama şi sora poetului mi-au trimis, mie, o scrisoare de protest – am citit-o de la tribuna Senatului şi am publicat-o, pe pagina 1, a „României Mari“. Pe urmă, încet-încet, s-au prăpădit şi ele, ducîndu-se după Zeul lor. Ce e viaţa!

Mai priviţi, o dată, această fotografie. A fost realizată acum 35 de ani. Pe vremea aceea, în ciuda cenzurii şi a atîtor necazuri, se făcea cultură mare în ţara asta. Lumea nu se barbarizase. Exista o solidaritate în suferinţă, dar şi în speranţă. Făcuse carieră un catren, model de toleranţă, pe care mi-l dedicase bunul meu amic, Nichita Stănescu:

„Vadime, Vadime

Eu am loc de tine

Tu ai loc de mine

Vadime, Vadime“…

CORNELIU VADIM TUDOR

11 februarie 2015

COMENTARII DE LA CITITORI