Un document tulburător – Testamentul mamei Tribunului – Iunie 1983

in Jurnalul R(evoluţiei) lui Corneliu Vadim Tudor

Către scumpii mei copilaşi. Poate că nu mai apuc să vă dau îndrumări cu viu grai. Vă scriu aceste rînduri să le aveţi ca îndreptar. Dacă voi trece în veşnicie pe neprevăzute şi nu mai pot sta de vorbă cu nici unul dintre voi, vă las următoarele: dacă mor acasă, mă veţi îmbălsăma în apartament şi voi fi depusă la capelă fără mare vîlvă; veţi înştiinţa Adunarea prin telefoanele care se găsesc în caietul mare. Voi fi îmbrăcată cu o rochiţă nu prea bună, poate o fustă şi un pulover, ceva mai uşor, pe cap îmi veţi pune un batic legat la spate, nu sub bărbie, să am puţin păr pe frunte; mă veţi depune la capelă şi acolo va fi oficiată slujba de înmormîntare în ziua fixată.

Vă rog din suflet, şi cred că mă veţi asculta: nu trebuie să ştie nimeni de moartea mea decît după ce voi fi înhumată – nu vreau să aveţi necazuri din cauza mea, sau, eventual, a tatălui vostru. Nimeni din prietenii voştri să nu fie anunţat. Să vă purtaţi normal 2-3 zile, pînă vom fi înmormîntaţi. După această ceremonie, veţi da următorul anunţ în „România liberă“: „S-a stins din viaţă scumpa noastră măicuţă şi bunicuţă Tudor Eugenia, născută Vlădăreanu (născută braşoveancă). O regretă scumpul soţ al ei, Ilie, şi copiii: Marcu, Magdalena, Lidia, Pavel şi Corneliu. Cu mare durere o plîng şi nepoţelele ei dragi Daniela, Cristina şi Justinuţa, la fel ca întreaga familie. Înmormîntarea a avut loc la Cimitirul Ghencea Civil, în ziua de (data)“. Vedeţi ce faceţi cu gropile: să fiu înmormîntată în stînga mormintelor, cum staţi cu faţa spre cruce, acolo unde este tata; să faceţi în aşa fel ca şi tatăl vostru să fie împreună cu mine, în acelaşi mormînt. Celălalt mormînt îl veţi zidi, ca să fie, la nevoie, pentru voi.

pag 12 1

Marcu şi Liduşca vor merge peste tot şi vor descurca iţele. Vă rog să anunţaţi Adunarea prin telefoane, sau, dacă este posibil, duminică dimineaţa. Mai este Adunare şi joi seara, cînd, dacă este cazul, se va putea anunţa decesul. Vreau să fie lume multă (nu străini, să nu aveţi, voi, repercusiuni). Aveţi grijă mare de Cornel, că el nu are complexele mele, va putea face prostii; îi va invita pe Socaciu, pe Aristide Buhoiu sau mai ştiu eu pe cine. Să-l urmăriţi. Nu are nici un folos din aceasta, şi nici voi. Vreau să plec cu inima împăcată că nu v-am prilejuit un mare, mare necaz, atît eu, cît şi tata. Să nu mă plîngeţi, eu voi fi fericită acolo, sus. Cred că nu am fost minţită cînd aveam 16 ani şi am înţeles versetul 3-16, din Evanghelia lui Ioan, care spune: „Fiindcă atît de mult a iubit Dumnezeu lumea, încît a dat pe singurul Său Fiu, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică“. Eu am crezut, din inimă, în acest verset. Şi încă un verset, care mie şi tatălui vostru ne-a dat multă îmbărbătare: Evanghelia lui Ioan, Cap. 14, V. 1-2-3. Sperăm, din suflet, să fim aleşi să locuim, şi noi, acolo. Din fragedă tinereţe am avut acest verset în inimă. Am trăit o viaţă fără păcat, ne-am înfrînat de la păcate mari, de moarte – curvia, crima, adulterul, pizma, lăcomia şi altele, care nu te iartă cînd le faci cu bună-ştiinţă. Sper să-mi fie ascultate aceste dorinţe şi să vă daţi seama că, într-o zi, veţi fi şi voi, la fel ca noi, fără viaţă (cît mai tîrziu). Aveţi grijă de sufletele voastre, care sînt nemuritoare. Ele vor merge la Stăpînul pe care L-au slujit. Domnul Isus a murit şi pentru păcatele voastre. De veţi crede din inimă şi Îi veţi preda sufletele voastre, să-I slujiţi scurta viaţă, care este ca un abur – veţi fi cu El în veşnicie, o viaţă fără sfîrşit, plină de bucurii. (Apocalipsa, Cap. 22 tot – pag. 1.222/ Epistolă a lui Ioan, Cap. 5, Verset 10-11-12). Să se cînte la înmormîntarea mea o cîntare, pe care o va cere unul dintre voi – e o cîntare a bunicului meu, Ghe. Sîrbu, din Braşov, „Rîu de apă revărsată“ (Nr. 85), pe care ani de zile nu am putut să o cînt, pentru că porneam să plîng în hohote. Să mai cereţi tot voi, după voinţa mea, cîntarea care s-a cîntat la înmormîntarea mamei mele (Nr. 406), în anul 1956. Doliu veţi purta 3 luni, atît. Dacă eu mă duc mai repede ca tata, aveţi grijă de el, este bătrîn şi a început să obosească de pe acum (30 iunie 1983). Să nu mai meargă la prăvălia lui, îi ajunge pensia de care dispune. Să-l vizitaţi mai des, să-i daţi telefoane mereu. V-am iubit amîndoi foarte mult, pe toţi – aveţi milă de cel ce rămîne singur. Mult nu voi mai trăi. Doresc să plec eu mai repede ca el. Eu cred că voi muri la 2-3 zile după el.

Mama

* * *

Dacă tata doreşte să rămînă în această locuinţă, poate rămîne – însă să aveţi grijă de nevoile lui, o bucăţică de carne, cînd găsiţi, îi cumpăraţi şi lui, sau o bucăţică de brînză, la fel. Şi altele, de acest fel. El îşi va spăla mereu rufăria, este felul lui de a se deconecta – de asta nu veţi avea grijă – şi acum aşa face, e plăcerea lui. Dacă nu mai poate merge la Adunarea din Str. Dragoş Vodă, cel puţin la 1 lună, să-l ducă cineva. Va fi foarte bucuros. Să-i daţi mereu telefon. De fapt, dacă eu plec şi el rămîne singur, nu va mai merge la prăvălie, mi-a promis, nici nu are rost – banii îi vor ajunge, 1.209 lei. Maşina mea de cusut o voi lăsa lui Pavelică, pentru că are copii, şi mai coase ceva Pifa pentru ei (va învăţa). Maşina lui tata i-o veţi da Magdalenei, fiindcă cea pe care o are acum este a Danielei. Asta după ce pleacă şi tata; el vă va mai servi şi pe voi, cît va mai trăi. Hainele mele le veţi împărţi cum veţi crede. Haina nouă i-o veţi da Magdalenei, la fel, un taior 3 sferturi şi foi (negre), tot Magdalenei. Rochii bune, tot ei. Ce credeţi voi mai daţi surorilor mele, Ica şi Zîna. Pisicuţei daţi-i şi ei ceva, o bluză, sau ce credeţi. Pardesiurile, la fel, Magdalenei. Poate tata mai vinde din pantofi, că nu are nimeni nr. meu, 39. Ce este mai frumos şi mai aspectuos mai daţi-le lui Cornel, Marcu şi Pavel. Tabloul cu „Cina cea de taină“, după ce pleacă şi tata, i-l daţi Dănuţei. Tabloul cu Isus şi copiii este o scumpă amintire, de cînd eram copil – mama şi tata l-au cumpărat cînd au venit 1.000 de bucăţi  din Germania, pentru România; de atunci sînt aproape 85 de ani – noi îl avem din anul 1926. Multe au trecut prin faţa acestui tablou, şi bucurii, şi tristeţi, dar mi-a rămas în minte şi inimă toată viaţa mea, cu copilăria, adolescenţa şi, la urmă, amurgul şi sfîrşitul – cine vrea să-l păstreze să-i pună o ramă nouă, e splendid, mai ales că măicuţa voastră l-a văzut de cînd era copil.

pag 12 2

Marcule şi Liduşca, în voi îmi este nădejdea, să nu fiţi, vă rog, distanţi faţă de credincioşii care vor veni la înmormîntare. Ei vă respectă foarte mult. Dacă nu vor fi şi străini (adică prieteni de-ai voştri), vă rog să le daţi atenţie, ei sînt dispuşi să vă explice anumite lucruri, pe care noi am făcut greşeala şi nu vi le-am explicat la vremea cuvenită, pe cînd eraţi cu mintea curată, neîmbibată de multe şi multe. Ei sînt oameni simpli, să nu-i jigniţi, vă rog să staţi cuminţi şi să-i ascultaţi. Cînd va coborî în mormînt sicriul meu sau al tatălui vostru, să nu strigaţi: „Adio, mamă!“, sau „Adio, tată!“, ci să spuneţi: „Mamă (sau tată), ne vom revedea curînd, adică unde sînteţi voi, vom veni şi noi (în cer)“. Aveţi grijă de sufletele voastre. Trăim puţin pe pămînt, un bob de nisip pe o plajă. Fiinţa omenească nu este formată numai din materie, are duh – suflet şi spirit –, ce este materie putrezeşte, ce este duh trăieşte în veci (Geneza, Cap. 2, V.7); deci sufletul este viu în veci, ori în fericire, ori în iad. Te rog, Liduşca, să citeşti cu atenţie ce-ţi spun eu acum, am o dispoziţie care mă apasă, poate voi pleca în curînd pe calea strămoşilor mei, dar să nu uitaţi că aveţi un suflet. Toţi copilaşii, pentru care

m-am rugat eu şi tata, toată viaţa să fiţi, şi voi, credincioşi, să credeţi în Domnul Isus (citeşte Evanghelia lui Ioan, Cap.3, V. 16-17-18). Acesta este tot nucleul Sfintei Scripturi: crezi în Domnul Isus, ai viaţă veşnică şi mergi în cer, cum spune El în Evanghelia lui Ioan, Cap. 14, V. 1-2; deci este o făgăduinţă şi trebuie crezută. Eu, dacă plec înaintea lui tata, mă simt mai fericită, că nu trebuie să trec prin acea întristare pe care mi-ar face-o plecarea lui. Dar noi doi, eu şi tata, ne vom întîlni acolo unde Domnul Isus a avut milă de noi şi ne-a pregătit un loc în Împărăţia Lui (Evanghelia lui Ioan, Cap. 14, V.1-2). Din tinereţile noastre – eu de la 15 ani şi tata de la 19 ani – ne-am închinat viaţa lui Isus; n-am regretat, niciodată, cu toate că am avut multe, multe greutăţi, dar El ne-a scos cu mînă tare. Eu vă scriu aceste cuvinte, poate că vă vor prinde odată bine. Nu aveţi nimic de pierdut. Atunci cînd veţi fi în vreun necaz, nu vă pierdeţi firea, îngenunchiaţi. Tot ce veţi spune, pe genunchi, cu lacrimi, nu va rămîne fără răspuns (să fiţi siguri, este experienţa noastră de 50 de ani). Mergeţi, din cînd în cînd, la Adunare, mai discret. V-am dat la toţi Biblia, cuvîntul lui Dumnezeu, lăsat oamenilor pe pămînt. Citiţi-l în fiecare seară, vă va face bine, nu aveţi ce pierde, ci numai de cîştigat.

Mama

* * *

Încă ceva: nu invitaţi credincioşi acasă, decît dacă este iarnă şi frig, ca să bea un ceai fierbinte şi să mănînce un mic sandviş, cum a fost la mama mare; cine vrea, nu este obligatoriu. Toată lumea pleacă acasă după înmormîntare. Nu mă plîngeţi, eu voi fi fericită cu Domnul meu. Aştept şi pe tata, sau el pe mine.

pag 13 1

Domnul Isus să fie cu voi, scumpii mei copilaşi, să aibă milă de voi şi să ne vedem în cer, unde sper că veţi fi şi voi cu noi şi că rugăciunile noastre vor fi ascultate. Cine va lua cuvîntul la înmormîntare – doresc să-şi facă timp dr. Valentin Giuroiu, care a fost coleg la Şcoala Duminicală cu Marcu şi este un excelent vorbitor. Sau, dacă el nu poate să vină, dr. David Ciucur, care este un copil de medici credincioşi, ca şi Valentin Giuroiu. Ei au mare har şi nu le este frică de nimeni, sînt doctori în mari spitale şi cu îndrăzneală le vorbesc bolnavilor despre ce-i aşteaptă după ce vor trece rîul morţii – doresc mult ca unul din ei să vorbească. Toată Adunarea ştie că voi sînteţi oameni foarte însemnaţi, aşa că eu cred că ei vor îndrăzni să vă vorbească despre sufletul vostru şi să vă atingă acolo unde trebuie. Te rog, Lidia, fiindcă eu mai mult cu tine vorbesc, să aduci la îndeplinire aceste dorinţe ale mele, şi eu (dacă se mai pot, acolo sus, lua în considerare rugăciunile) mă voi ruga, în mod special, pentru tine, ca şi pentru toţi scumpii mei copilaşi, pe care, în curînd, îi voi părăsi. Să nu mă plîngeţi, eu voi fi fericită în Cel în care m-am încrezut din copilărie, El nu mă va trăda, mi-a spus în Evanghelia lui Ioan 3-16 şi în Cap. 14, V. 1-2-3. Eu cred şi am crezut, toată viaţa, în ce mi-a spus El în aceste versete şi aşa am dus greul vieţii. Vă doresc, la fel, şi vouă, nu aveţi ce pierde, ci numai de cîştigat (speranţă). Ştiu că nu vei putea arăta acest caiet la cei ce nu-l vor înţelege, dar vreau, cu jurămînt, să-l păstrezi cît vei trăi tu, sau Marcu (discret, nu vreau să aveţi necazuri din pricina acestui caiet, să fie sub cheie). De Liviu nu mă tem, este scump. Dragă Liduşca, simt că nu mai am mult de trăit, sînt din ce în ce mai slăbită. Tata se simte mai bine ca mine, mă bucur mult. Să nu plîngeţi mult, eu mă duc la odihnă (aşa sper). Să nu uitaţi să arătaţi asta nepoţilor şi strănepoţilor bunicuţei Jeni. Să nu uitaţi că sînt braşoveancă, din moşi strămoşi (Româncă). Părinţii, şi bunicii, şi străbunicii mei şi ai tatălui meu au suferit mult sub dominaţia Austro-Ungară. Tata şi mama, care era gravidă cu mine, au trecut Predealul, în 1913, plecînd spre Vechiul Regat, unde mama mare dinspre mama avea o soră, stabilită la Bucureşti, lîngă Mînăstirea Schitul Maicilor, pe undeva, pe Calea Ravovei. Au mers 2 săptămîni pe jos, trecînd graniţa la Predeal, cu ajutorul unui român. Tata a vrut să ia şi o soră a lui, care era gravidă în luna 7. Cînd au ajuns în Bucureşti, sora lui a murit. Aceste povestiri sînt rămase amintire, ca să le ştiţi şi voi, despre familia voastră. Frontul German era aproape de Bucureşti. Germanii au intrat în ţară, refugiul s-a făcut în Moldova, dar cei care au avut curaj au rămas în Bucureşti, printre care şi mama, tata şi eu, care mă născusem la Spitalul Filantropia, la 6 April 1914. Tata a fost imediat depistat cu acte de supus austriac (braşovean). Eram de 2 ani şi ceva, ştiu cînd venea Zeppelinul şi lansa bombe, eu eram singură într-o cămăruţă la mătuşa, cu micul meu frăţior, Nicuşor, fiind sub îngrijirea unei bătrîne din curtea mătuşii. Copilaşul a făcut meningită. Mă mir mult că nu am murit şi eu, şedeam într-o cameră mică la mătuşa, care avea fabrică de unt, cu femei multe. Făcea negoţ cu găini, gîşte, raţe din jurul Bucureştilor. Mama era şefa. Cînd o vedeam că vine seara, moartă de oboseală, nici nu se mai uita la noi, ce să mai spun, îl luam pe Nicuşor în braţe şi-i dam cu linguriţa să mănînce. Te rog să nu uiţi astea niciodată. În 1918, tata a fost deportat cu mai mulţi ardeleni fugiţi peste munţi, ca să nu lupte contra fraţilor lor români, din Vechiul Regat (cum se spunea atunci la Oltenia, Muntenia şi Moldova). Erau consideraţi dezertori. Aşa că noi – eu şi mama – am rămas supuşi germanilor, în Bucureşti. Foarte mulţi ardeleni, fugiţi ca să nu lupte contra fraţilor lor, români, au fost deportaţi la Cluj. Dar Dumnezeu, care este un Dumnezeu drept, a avut milă de noi, un popor paşnic, neacaparator; niciodată nu am rîvnit la teritoriul celor vecini nouă. El a avut milă de aceşti nenorociţi, care erau meniţi spînzurătorii, dar cu 3-4 zile înainte românii au eliberat Clujul, aşa că şi scumpul meu tată, Vlădăreanu Gheorghe, din Braşov, Str. Bălţilor nr. 2, a fost eliberat. A venit la Bucureşti şi am locuit în Str. Justiţiei nr. 19, lîngă Biserica Sf. Nicolae, prin Str. 11 Iunie (spre Parcul Carol, acum Libertăţii). Am făcut 3 clase primare la Şcoala Regina Maria, de pe Bd. Coşbuc, vis-a-vis de Patriarhie, spre Piaţa Unirii. Ne-am mutat la Braşov. Tata, dezertînd la Armata Română, în 1917, a primit, ca orăşan fiind (în afară de ţărani), 1.000 m² ca să-şi construiască o casă – el fiind orăşan, cu 3 copii născuţi în Bucureşti, eu, Mimi şi Ica. Nu ştiu ce să vă mai las amintire din acele timpuri, care cred, cu siguranţă, că pe Marcu îl interesează mult, el fiind hotărît ca, la pensie, să afle spiţa neamului nostru.

Am locuit la Braşov 7 ani, acolo sus, la Cruce, la marginea pădurii – a fost un vis minunat, pentru toţi ai casei. A venit criza mondială din 1930-1933. Au venit curbele de sacrificiu, adică reducerea salariilor, şomeri etc. Tatăl meu pleca pe unde apuca, şi el, ceva de lucru, prin satele dimprejurul Braşovului, de multe ori pe la Ploieşti, unde erau credincioşi care aveau o stare mai bună şi îi dădeau de lucru. Era greu, aveam bon la şomeri, iar eu, fiind cea mai mare, mergeam la cantina din mijlocul oraşului, acolo unde se află Parcul şi Consiliul Popular, lîngă Hotel Carpaţi (ARO). De acolo aduceam zilnic, în sufertaşe, porţii pentru 5 persoane, plus, lunar, aveam pentru fiecare persoană 1 kg slănină, 1 kg zahăr, 1 kg făină, 1 kg orez, plus 1 kg făină zilnic, pentru fiecare membru al familiei. Era foarte greu pentru mine, care nu aveam putere să car acestea toate. Mama, care era mereu bolnavă, se deplasa greu. Tata era plecat mereu după lucru şi sarcina mea era să aprovizionez familia, plus ucenicia de 3 ani la croitorie. Am dus-o greu cîţiva ani. Apoi am venit, din nou, la Bucureşti, unde tata găsea mereu de lucru. Aici am lucrat la Casa Paneth, pe Calea Victoriei, vis-a-vis de Prefectura Poliţiei Capitalei, unde este acum o Casă de Mode, tot croitorie. Am lucrat eu şi Mimi, sora mea, mai tînără cu 3 ani. Mimi a făcut o tumoare la creier şi am întrerupt lucrul, mergeam cu ea la Spitalul Colentina, prin 1933-1934, la dr. Marinescu. A trebuit să fie operată, şi dr. Arsene, care era asistentul profesorului Bagdazar (acesta fiind plecat în Franţa pentru 3 luni), a operat-o şi nu a reuşit – a murit la operaţie chiar în ziua cînd împlinea 17 ani (22 iunie 1936).

pag 13 3

Mama, de atunci, s-a îmbolnăvit şi mai rău (era şubredă şi aşa, cu astmul ei). Tata şi mama au avut un birt economic, pe Calea Griviţei, colţ cu Str. Şcolii, peste drum de Atelierele C.F.R., dar, după 2 ani, au dat faliment; erau şmecheri cei de la C.F.R. şi Competrol, care mîncau pe datorie şi nu mai veneau să plătească, am pierdut pe vremea aceea 30 de mii de lei – preţul locului din Braşov, pe care tata l-a vîndut (cel cu care a fost împroprietărit de Stat, pentru contribuţia pe care a adus-o tata la războiul din 1916). Am plecat după moartea lui Mimi înspre Rahova. Acolo aveam prieteni de cînd eram eu mică. Am locuit la Familia Creţu. Am mers la şcoală cu Niculina. Tanti Paula era mai mare ca noi două, cu 6-7 ani. Am locuit pe Str. Docolina nr. 3, lîngă Biserica Sfînta Maria, din Mărgeanului (colţ cu Moş Adam). Pe Docolina nr. 3 s-a născut Magdalena. Tata era pe Front. A fost rănit pe Frontul de la Odessa şi are, şi acum, 3-4 schije în şoldul drept (care nu-l supără). Ne-am mutat pe Str. Plivitului nr. 38, la Mielu Bosie. Acolo, într-o singură cameră (mare), fostă prăvălie, am trăit ani de neuitat; toată tinereţea noastră în timp de război şi în timp de pace am petrecut-o în această casă. Am avut multe, multe bucurii (şi necazuri), dar eram tineri şi nu ţineam cont de greutăţi. Vă aveam pe voi, mici şi scumpi, ne uitam greutăţile cînd vă aveam pe voi pe lîngă noi. Pe Str. Plivitului am trăit 16 ani. Aici s-au născut Liduşca, la 4 Iulie 1944, în timpul unui bombardament violent; Pavelică, la 16 Oct. 1946; şi cel mai mic dintre voi toţi, şi cel mai năstruşnic, şi cel mai scump (nu vă supăraţi pe mine), Corneliu, la 28 Nov. 1949. Ce fericiţi eram pe vremea aceea! Eram tineri şi sănătoşi, cu voi împrejurul nostru! V-am iubit nespus de mult, pe toţi, şi ne-am dat toată silinţa să nu prea simţiţi lipsurile, care erau grele după război: foamete, criză de alimente, cozi nesfîrşite la alimentele de bază – carne, făină, mălai, ulei. Aveam noroc că se cartelase pîinea şi, în acest fel, ceva-ceva tot era asigurat. Nu am simţit nici un fel de greutate, toţi vecinii, de la un capăt la altul al Străzii Plivitului, veneau cu lucru la noi, avea bietul tata aşa mult de lucru după ce venea de la Cooperativa ,,Sporul” (unde era salariat), încît, de multe ori, ne apuca ziua pe amîndoi, lucrînd pentru clienţii de acasă, dar nu eram obosiţi, eram foarte bucuroşi că Bunul Dumnezeu ne trimitea hrana zilnică pentru cei 5 copilaşi pe care El ni i-a dăruit. V-am iubit mult şi v-am crescut cu multă dragoste, nu am simţit că este greu în acel timp de mare necaz – de ce? Aveam un sprijin tare (genunchii), ceream şi ni se dădea, eram foarte încrezători în acea vreme; acum mai puţin, ne este frică de cel din urmă duşman, moartea (cum vom trece dincolo?). Este o mare îngrijorare, care, mai ales pe mine, mă înspăimîntă, aş dori să nu ştiu cînd trec dincolo, rîul morţii e înspăimîntător. Vă rog din suflet: dacă eu plec mai repede decît tata, să nu-l părăsiţi. Nu vă rog să staţi tot timpul lîngă el, poate că nu este nevoie de prezenţa voastră permanentă, el este încă în putere şi-şi face cele necesare singur, mîncare, curat, spălat; dar cel puţin la 3-4 zile să-l viziteze careva din voi, să vadă dacă mai are nevoie de cîte ceva. El v-a purtat în rugăciune toată viaţa lui (la fel ca mine), zilnic, de cînd eraţi un plod fără ochi, din pîntece, v-am purtat în rugăciune, ne bucuram nespus cînd vă năşteaţi, eraţi un dar de la Domnul Isus, care avea (vorba lui Corneluş, într-o poezie) ochii spre staulul umil şi trimitea îngerii Lui să ne aducă belşug. Voi nu aţi dus lipsă de cele necesare, cum au dus alţi copii de vîrsta voastră, pe vremea aceea de mari lipsuri şi greutăţi, cu cartelă de fiecare persoană, de cîte 250 de grame pîine, 1/4 ulei pe lună, de persoană, mălai era pe Calea Rahovei, la moară (unde acum este Uzina Electromagnetica), era o moară acolo, lumea şedea de astăzi, de la orele 12 noaptea, pînă mîine, la orele 5-6 seara, cu scăunele, ca să apuce 1 kg de mălai de persoană. Noi nu am fost, niciodată, la aceste cozi. Am avut un sprijin pe care alţii nu-l aveau (Psalmul 34 – V. 9-10; Psalmul 37 – V. 25).

pag 14 1

* * *

NOTA REDACŢIEI (1). Aici, însemnările mamei lui Corneliu Vadim Tudor se termină. Pe coperta caietului, ea a scris: ,,Testamentul meu”. Avea să treacă, în noiembrie 1983, peste o operaţie grea, de adenom de suprarenală. A supravieţuit, în mod miraculos. După 5 ani, mai precis în decembrie 1988, fiul ei cel mic şi preaiubit a dus-o cu maşina prietenului său, Soby Cseh, la Spitalul Fundeni. Acolo, această femeie minunată a fost victima unui lanţ de erori medicale, care au terminat-o; avea 74 de ani şi 7 luni. Ea şi iubitul ei soţ le trimit, periodic, mesaje copiilor lor, din lumea de dincolo…

NOTA REDACŢIEI (2). Am reprodus acest material exact în forma în care a fost publicat în revistă, în urmă cu mai bine de 2 ani, potrivit dorinţei redactorului-şef Corneliu Vadim Tudor. Fotografiile care ilustrează textul au fost selectate de el însuşi, din cartea ,,Jurnalul Revoluţie, de la Crăciun la Paşte”.

EUGENIA TUDOR

(Text reprodus din „România Mare“, nr. din 28 iunie 2013)

COMENTARII DE LA CITITORI