Un eseu tulburător: „Pledoarie pentru o poetă”, de Gheorghe Mohor

in Lecturi la lumina ceaiului

 

 

În nr. din noiembrie 2014 al revistei „Amurg sentimental“, condusă de Ion Machidon, a apărut eseul „Pledoarie pentru o poetă“, de Gheorghe Mohor, cel care ne-a lăsat o operă de un lirism înduioşător, avînd ca „motto“ aforismul: „Regret că am numai o singură viaţă pe care să o pierd pentru ţara mea“… În prima parte a eseului amintit se evidenţiază: „Scriu aceste rînduri în virtutea dreptăţii şi a adevărului, în cauză aflîndu-se reabilitarea poetei, prozatoarei şi traducătoarei Natalia Negru, învinuită (postum) de moartea scriitorilor Şt. O. Iosif (1875-1913) şi Dimitrie Anghel (1872-1914). Căsătorită cu Şt. O. Iosif, om cu o fire melancolică şi visătoare, dar care «nu-şi mai respecta îndatoririle bărbăteşti», Natalia Negru ar fi răspuns favorabil avansurilor intime ale lui Dimitrie Anghel. Trădarea prietenului şi infidelitatea soţiei nu puteau avea decît un deznodămînt pe măsura derulării faptelor. După un veac de la tragica poveste, se cuvine să punem într-o lumină nouă imaginea nevinovatei poete, numită «femeie fatală» de către contemporani, deşi nici o instanţă judecătorească nu s-a pronunţat asupra vinovăţiei acesteia. «Oricîte învinuiri s-ar pune în sarcina femeii, este vădit că fanaticul erotic ce furase soţia prietenului fără apărare, nu era om comod», se pronunţa ilustrul critic G. Călinescu în favoarea Nataliei Iosif, dar şi asupra caracterului falsului prieten, care s-a dovedit «expansiv, egoist, gelos şi agresiv». În consecinţă, ambii poeţi nu au fost vrednici de iubirea şi devotamentul frumoasei şi delicatei scriitoare, căreia, din păcate, atît numele, cît şi creaţiile ei literare au fost încredinţate uitării, deşi are merite incontestabile în literatură“.

Dacă opera lui Dimitrie Anghel nu a atras atenţia compozitorilor români, creaţia lui Şt.O. Iosif a beneficiat de transpuneri în muzică impresionante, culminînd cu liedurile compuse de Paul Constantinescu şi măiestrit interpretate de Magda Ianculescu şi Nicolae Secăreanu, cîntăreţi apollonici, identificaţi cu o „risipă de luceferi“… A mai scris madrigale, pentru „voci albe“, fostul şi talentatul meu elev Paul Rogojină, creator interiorizat şi cu o morală pilduitoare pentru numeroşii lui discipoli. În ceea ce mă priveşte, am dat naştere unor cîntece pentru voce gravă şi pian: ,,Nu mai sînt pe luncă flori”, ,,Cîntec vechi” şi ,,Se tînguiesc tălăngi…”, care au fost tălmăcite de inegalabilul Nicolae Secăreanu, în ţară, şi de Nicolae Florei şi Marius Rinţler, în patria lui Schubert. Am conceput aceste lieduri în semn de profund omagiu faţă de memoria poetului Ştefan Octavian Iosif, cel pentru care „muzica şi poezia s-au născut împreună şi s-au despărţit, ca să se reîntîlnească“…

* * *

În eseul său, Gheorghe Mohor, fratele meu de suflet, analizează, „sine ira et studio“, viaţa poetei, prozatoarei şi excelentei traducătoare Natalia Negru, cea care a avut un rol foarte important în dramatica existenţă a scriitorilor Şt.O. Iosif şi Dimitrie Anghel. Toţi aceşti trei artişti s-au bucurat de aprecierile unor personalităţi remarcabile ale vieţii noastre culturale, precum: Titu Maiorescu, Pompiliu Eliade, Mihail Dragomirescu, Ovid Densuşianu şi Simion Mehedinţi.

Legătura poetei cu Şt.O. Iosif a început într-un climat senin, dar… în cele din urmă, cei doi s-au despărţit în împrejurări de un tragism răscolitor, ducîndu-mă cu gîndul la sfîrşitul unor mari creatori: Eminescu, Lenau, Donizetti, Schumann, Nietzsche şi enumerarea poate continua… Dar, să-l citez, din nou, pe Gheorghe Mohor: „Întîlnirile cu muzele se petreceau în casa tinerei familii, într-o desăvîrşită armonie, pînă cînd musafirul, pe fondul neînţelegerilor apărute în viaţa perechii căsătorite, a trecut «la atac», cucerind o cetate, fără ca aceasta să opună rezistenţă. Iminentul divorţ se încheie în iunie 1911, în favoarea reclamantei. «Steo a dezamăgit iluziile mele de la început. Întîrzia mereu seara, uneori, pînă dimineaţa. Vestimentar, era foarte neglijent. Cîştiga modest, mult sub nevoile noastre cele mai reduse. Eu trebuia să procur cîte un ban, de multe ori cerînd tatii, ceea ce îmi era teribil de jenant», mărturisea scriitoarea, în volumul autobiografic «Helianta. Două vieţi stinse!» (1921)“. Gheorghe Mohor scrie, în continuare: „Amorezii «trădători» se căsătoresc în toamna aceluiaşi an, într-un voiaj pe malurile Senei. Apar, însă, blestemele: în urma unui incendiu care i-a pîrjolit locuinţa din Bucureşti, Dimitrie Anghel cade în depresie, este internat la spitalul de boli nervoase, condus de profesorul dr. Gh. Marinescu. Este chinuit şi de remuşcări la moartea prietenului pe care-1 părăsise. Şt. O. Iosif s-a stins de inimă rea, la 22 iunie 1913, la Spitalul Colţea, din Bucureşti. Devenise alcoolic. Un an mai tîrziu, în comportamentul lui Anghel apar alte «nebunii»: «Mai multe zile – mărturisea Natalia Negru – m-a ţinut încuiată în casă, singură, ca într-un turn, sfîşietor despărţită de fetiţa mea, cu ferestrele mascate, cu lumina aprinsă; simţeam paşii lui Anghel, căci venea, din cînd în cînd, acasă şi asculta să ştie ce fac, auzeam uşa încuindu-se după el… Eram condamnată la moarte de el, omul pe care începusem să-1 ador…». În data de 27 octombrie 1914, aflîndu-se la locuinţa soţiei din Buciumeni-Tecuci, pentru sărbătorirea numelui, o cheie căzută din buzunarul lui Anghel a declanşat un scandal cu sfîrşit tragic. Natalia îşi bănuieşte soţul de infidelitate, iar reproşurile nu mai contenesc. Pentru a opri furia geloasei soţii, Anghel scoate pistolul, trage un foc fără ţintă, glonţul nimereşte în pervazul ferestrei, de aici ricoşează pe o ramă metalică a patului, apoi, în trupul femeii. Crezînd că Natalia moare, pistolarul se împuşcă în piept. Transportaţi la un spital din Iaşi, sînt îngrijiţi de către fratele scriitorului, dr. Paul Anghel. Rana lui Anghel se infectează, iar în ziua de 13 noiembrie 1914, poetul moare. Natalia Negru a scăpat teafără, trăind încă 5 decenii, pînă la 2 septembrie 1962. Şi nu singură, ci cu amintirile celor doi poeţi şi ale fiicei sale, ucisă la numai 11 ani, într-un bombardament german asupra Capitalei, în primul război mondial“. Amplul eseu al lui Gheorghe Mohor se încheie cu o pledoarie emoţionantă: „Faţă de cele relatate, pornind de la ideea că nu întîmplările, ci opera scriitoarei este importantă pentru cititori, ar fi un act de dreptate să reapară în circuitul literar şi scrierile nefericitei Natalia Negru, cu nimic mai prejos decît cele ale poeţilor pe care i-a apreciat şi i-a iubit cu preţul suferinţei“.

* * *

Citatele sînt lungi, dar, din nefericire nu am putut exclude nimic! Fiindcă adevărul, despre viaţa celor trei nefericiţi, de un expresionism „schönbergian“, în acest fel s-a conturat…

DORU POPOVICI

 

Microsioane

Bunăvoinţă

El a plecat cu maşina dincolo de munţi, pe o serpentină neştiută de nimeni – un fel de mister al naturii, suind printre steiuri şi avînd, în ambele laturi, brazi pînă la cer, de fapt, o potecă impracticabilă, cu bolovănişuri de piatră şi stînci de mărimea unui

autoturism -, dar numai

după ce s-a răsturnat în prăpastie, s-au găsit destui care

să-i arate drumul cel bun!

Evoluţie

Vreme de ani buni a trebuit să li se taie aripile acelor păsări. Pînă cînd una dintre ele

a spus adevărul:

– Lăsaţi-ne în pace! Sîntem găini de curte, nu vă sfiiţi!

Enciclopedică

Ce fel de croitor o fi fost acela care a spus că măsura omului se ia nu la umeri, nu în sus ori în jos, nu la mîini şi la picioare, ci la frunte?

VASILE BĂRAN

COMENTARII DE LA CITITORI