Un eveniment editorial: ,,Iosif Conta – Un portret în dialog“, de Grigore Constantinescu

in Lecturi la lumina ceaiului

 

La Editura Muzicală a apărut, în excelente condiţii grafice, acest volum, semnat de muzicologul Grigore Constantinescu, prietenul meu de o viaţă, care, recent, a împlinit 70 de ani. Cu acest prilej, imnograful byzantin Doru Popovici îi urează admirabilului muzician tradiţionalul ,,La Mulţi Ani!“.

Grigore Constantinescu este autorul a mii de pagini de critică muzicală, al unor eseuri şi cărţi dedicate Istoriei muzicii din România. El este nu numai un excelent muzicolog, ci şi un scriitor de o rafinată eufonie, adesea înscrisă în ambianţa orphică, de nuanţă uşor barocă, specifică ,,divinului critic“ literar, George Călinescu. Din creaţia sa amintim minunatul volum intitulat ,,Lecturi cu muzică“ – profunde corespondenţe spirituale între muzică şi literatură – ce poate fi considerat o capodoperă a muzicologiei din ţara noastră. Citez un fragment semnificativ din această carte, de o limpezime cuceritoare: ,,Să nu ne despărţim de lecturile unor scrieri ale lui Emil Cioran pe care le-am parcurs, fără a rememora una dintre cele mai frumoase imagini-idee gîndite de el, filozoful care a iubit arta sunetelor cu o adevărată pasiune. Deci, spune Emil Cioran, pentru noi şi pentru toţi cei ce îi urmează în timpuri: «O inimă fără muzică este ca o frumuseţe fără melancolie»“.

În recentul volum al lui Grigore Constantinescu, dedicat regretatului dirijor de talie mondială Iosif Conta, unul dintre remarcabilii continuatori ai artei maeştrilor Celibidache, Georgescu şi Silvestri, ni se prezintă detalii despre viaţa şi activitatea artistică a acestuia, însoţite de preţioasele comentarii ale autorului cu privire la prestaţia marelui dirijor român în concertele pe care, întotdeauna, le-a încheiat în triumf, sau, cum ar spune Nichita Sănescu, ,,într-o lumină torenţială“. În potsfaţa volumului închinat lui Iosif Conta, Grigore Constantinescu ne dezvăluie următoarele: ,,Artistul îmi mărturisea că nu a intenţionat, în mod special, să întocmească un jurnal, nici al concertelor, nici al repertoriului, nici al înregistrărilor radiofonice, de televiziune, sau discografice. Ideea de performanţă era, pentru dirijorul Iosif Conta, ceva viu, o înfăptuire a timpului, care nu are drept destinaţie memorialistica. Totuşi, într-un anume moment, în pragul anilor vîrstei înalte, a acceptat şi această formă de tezaurizare a evenimentelor vieţii sale… De atunci… am fost din ce în ce mai aproape. L-am ascultat… Ceea ce ştim de o viaţă a devenit, astfel, în convorbirile noastre, mai concret“.

Consider potrivit să subliniez, în acest context, şi valoroasele ,,portrete în dialog“ incluse în opus, care mă poartă cu gîndul la sensul unei cugetări a lui Schopenhauer: ,,Dacă am reuşi să reproducem, detaliat, în noţiuni ceea ce exprimă muzica, am căpăta o deplină şi suficientă explicare a lumii“.

DORU POPOVICI

P.S. – În ultima parte a vieţii sale, Iosif Conta a fost marginalizat. Poate şi din cauza faptului că s-a manifestat ca un ,,răscolitor artist de stînga“…, ca să-l citez pe admiratorul său, compozitorul Ion Dumitrescu, cel căruia Iosif Conta i-a înregistrat, într-o manieră emoţionantă, toate piesele simfonice. În ceea ce mă priveşte, cred că noua Putere, din România post-decembristă, nu i-a iertat lui Iosif Conta, venit, ca şi mine, din zona Rîului Bîrzava (după numele dac – Berzava), faptul că a îndrăznit, şi a reuşit, să se înalţe, dintr-o lume marginalizată, la altitudini artistice dintre cele mai înalte. Fiu de ţărani foarte săraci, de li se lipea cămaşa de trupurile costelive, apoi, copil de trupă, care a cunoscut traiul mizer, dar şi dispreţul unor bogătaşi din România regalistă, Iosif Conta a ajuns – datorită talentului său vulcanic şi muncii oneste – în constelaţia unei noi aristocraţii din Era post-decembristă a ţării. Acest parcurs al său îmi aminteşte de tragedia eroului din tulburătorul roman ,,Roşu şi Negru“, de Stendhal…

Din fericire, posteritatea nu ţine seama de astfel de considerente, înscriindu-l pe Iosif Conta – ,,aere perennius“ – într-un capitol de temelie al Istoriei muzicii noastre. ,,Duşmanii-s apa care trece, iar noi, creatorii de frumos, pietrele care rămîn!“

COMENTARII DE LA CITITORI