Un eveniment editorial: ,,Istoria muzicii româneşti”, de Carmen şi Petru Stoianov

in Polemici, controverse

Carmen Stoianov s-a afirmat în calitate de excelentă exponentă a muzicologiei româneşti contemporane, remarcîndu-se ca autoare a unor profunde studii dedicate lui George Stephănescu, muzicii corale şi, nu în ultimul rînd, artei sonore vocal-simfonice din România Secolului XX. Petru Stoianov este un compozitor valoros, ale cărui opusuri se înscriu în ,,post-modernism” – altfel spus, creaţiile sale îmbină, în chip admirabil, structuri avangardiste cu altele, de tip tradiţional. Ambii muzicieni îi pregătesc, cu o ardentă dăruire, pe studenţii Universităţii ,,Spiru Haret”, condusă de Aurelian Bondrea, cel care a izbutit să înfiinţeze acest lăcaş de cultură, una dintre cele mai importante universităţi particulare, unde se pune un accent deosebit pe disciplinele cu profil umanistic. Volumul scris de soţii Stoianov poate fi socotit primul, din Istoria muzicologiei noastre, în care este analizată, cu un admirabil profesionalism, corelaţia dintre compozitorii români şi clasicismul autohton – folclorul de la sate. Din ,,Introducerea” ce prefaţează această lucrare am reţinut următorul fragment, pe care îl consider relevant: ,,Arta muzicală a spaţiului carpato-dunăreano-pontic s-a afirmat încă din vechime prin originalitatea ei, expresie a filozofiei locuitorilor acestor ţinuturi, însoţindu-le existenţa în perioadele liniştite sau învolburate ale vieţii, oglindindu-le aspiraţiile, traducînd în fapt artistic gîndurile şi mesajele, în acord cu etosul folcloric. Cunoaşterea datelor esenţiale ale Istoriei muzicii noastre este de nepreţuit, deoarece ea sintetizează, din perspectivă proprie, existenţa multimilenară într-un climat artistic, iar studierea valorilor decantate în timp întregeşte orizontul cunoaşterii, constituind un mijloc eficient de formare şi cultivare a conştiinţei de neam. Este dificil de cuprins într-un volum de mici dimensiuni amplul proces de cristalizare, afirmare şi definire impetuoasă a muzicii noastre, cu atît mai mult cu cît ne aflăm în faţa unui fenomen în permanentă schimbare, cu orizont din ce în ce mai larg. Frapează bogăţia datelor privind originalitatea ei, unitatea structurală, seducătoare în diversitate, a muzicii româneşti, dăltuită la confluenţa marilor izvoare din care i s-a alimentat şi i se alimentează continuu cursul maiestuos prin veacuri: stratul folcloric, cel al muzicii de cult, pe diversele coordonate şi paliere, în funcţie de tipurile ritualice, apoi, curentul oriental şi matca muzicii europene, sau – începînd cu Secolul XX – extra-europene. Această originală osmoză, clădită în timp, în funcţie de datul istoric, dar şi de conexiunile, inerente, inter-artistice, a dat, mereu, valori perene, ce au imprimat fizionomia specifică unui generos orizont general cu dominantă muzicală, în care se detaşează galerii de creatori, de interpreţi, de comentatori, de organizatori, dar şi de dăruiţi promotori ai învăţămîntului muzical românesc”.

Iată cele mai importante capitole ale cărţii: ,,I. Note pentru o privire istorică: Muzica în perioada străveche şi veche. Arta traco-dacilor; Muzica în Dacia romană; Etnogeneza muzicii româneşti; Repere ale muzicii creştine; Muzica în Epoca Medievală; Muzica la intersecţia Secolelor XVIII-XIX. II. Note din perspectiva abordării folclorului: Mediul muzical al primelor încercări de abordare folclorică; Elementul folcloric la compozitorii precursori; Creaţia enesciană: confluenţa deplină cu matca folclorică; Mihail Jora şi bogăţia sugestiilor folclorice; Reevaluări «în maniera» Mihail Andricu; Paul Constantinescu, sau sfera modalului ca ambianţă generală; Filip Lazăr – creaţie cu referiri folclorice; Theodor Rogalski – lumea vie a ritmului popular; Preferinţa lui Sabin Drăgoi pentru universul modal diatonic; Zeno Vancea: pledoarie pentru polifonie; Sigismund Toduţă şi calea sensibilului aperceptiv; Tudor Ciortea, sau «firul băsmuit» al melodiei; Ion Dumitrescu – consecventa valorificare a folclorului românesc; Liviu Comes: pe culmi de «Măguri»; Vinicius Grefiens: în prag de urări şi datini; Tiberiu Olah: recucerirea citatului; Myriam Marbé – nostalgia ritului; Doru Popovici ţinteşte clasicismul pur; «Texturi», sau lumea mioritică imaginată de Mihai Moldovan; Liviu Glodeanu, sau «disciplina realizării tehnice»”.

Ca muzicolog, doresc să evidenţiez măiestria cu care autorii analizează armonia şi polifonia modală şi neomodală, ritmurile respective şi arhitectura sonoră, aspecte caracteristice în arta celor mai importanţi compozitori, care au pornit de la cîntecul şi dansul popoarelor, din străvechiul pămînt daco-roman. Prin acest volum, care trebuie să fie bibliografie obligatorie în Istoria lumii Euterpei, pe fond spiritual românesc, autorii s-au înscris în suita, limpidă, de creatori, legată granitic de sensul cuvintelor latine ,,Primus inter pares” – ,,Primul între egali”, expresie ce desemnează ,,persoana cea mai înzestrată dintr-un grup omogen”, omul superior, ca pregătire, dintr-o categorie.

DORU POPOVICI

COMENTARII DE LA CITITORI