Un eveniment editorial: „Timpul nemîntuit…”, de Ruxandra Arzoiu

in Polemici, controverse

În cadrul Institutului Cultural Român a apărut volumul colegei mele din Societatea Română de Radiodifuziune – este vorba despre maestra Ruxandra Arzoiu -, carte dedicată compozitorului, muzicologului şi profesorului universitar Aurel Stroe. Mă refer la amplul studiu „Timpul nemîntuit: paradigme culturale în muzica lui Aurel Stroe”. Ruxandra Arzoiu s-a afirmat, în Istoria muzicii româneşti moderne, prin cărţile dedicate lui Mihail Andricu şi Gustav Mahler, la care se adaugă sute de emisiuni de radio, eseuri şi cronici muzicale, totodată fiind considerată unul dintre cei mai valoroşi muzicologi din generaţia medie. Despre Aurel Stroe s-au scris multe.

El rămîne unul dintre maeştrii sublimi ai generaţiei lui Tiberiu Olah şi Nicolae Labiş. Prima avangardă muzicală din România este alcătuită din trioul Zeno Vancea – Matei Socor – Constantin Silvestri. Cea de-a doua mişcare artistică eterogenă cuprinde „Constelaţia de la Mihail Andricu”, în frunte cu Aurel Stroe, Ştefan Niculescu, Tiberiu Olah, Anatol Vieru, Dumitru Capoianu, Myriam Marbe, Theodor Grigoriu, Doru Popovici şi Mircea Istrate. În „Preliminarii” se reliefează următoarele considerente raportate la muzica lui Aurel Stroe: „Un salt peste timp evidenţiază, în paginile scrise în ultimul deceniu, echilibrul sintezelor, obiectivitatea unei priviri înalte, ce cuprinde spaţii diverse, depărtate, pe care încearcă să le apropie de planul concepţiei şi al percepţiei, în pofida distanţei şi a incomensurabilităţii lor, de a cărei evidenţă compozitorul se simte chiar incitat.

Alăturarea lor, contradicţia, opoziţia sînt situaţii de la care autorul porneşte, intuind paralelisme, înfruntînd necunoscutul şi, pînă la urmă, cucerind noi teritorii, ale căror dimensiuni aduc autenticul şi inefabilul. «Opera mea trebuie văzută prin prisma acestor legături – uneori penibile, alteori periculoase -, pe care am încercat a le afla (fără a face din aceasta un scop în sine), între lumi care, cîndva, au fost împreună şi între care s-au aşezat cortine de fier, s-au format prăpăstii. Marea mea satisfacţie a fost primirea Premiului Herder, în 2002, tocmai în calitate de constructor – prin muzică – al unor punţi între civilizaţii diferite» (interviu din anul 2002). În Laudatio rostit cu acel prilej de prof. dr. Reinhard Lauer se spunea: «Ceea ce realizează Aurel Stroe în muzica sa este nemaiauzit şi nemaiîntîlnit.

El doreşte o punte între diferite culturi, care să oprească aşa-zisul război între acestea, şi speră ca, prin manifestul său artistic din 1999, intitulat <Ästhetik und Grundstrukturen>, să aducă unele clarificări în domeniul culturii şi al mentalităţilor de comunicare între ele… În creaţia sa se disting două perioade: una timpurie, pînă în 1985, şi alta din ultimele două decenii, <Mannheimerzeit>, după 1985, dominată de <Morfogeneză>. Căutarea de noi sonorităţi prin combinarea instrumentelor (în <Eumenidele> – saxofoane şi 9 cîntăreţi -, în <Pastorale> – orgă şi clavecin), întoarcerea la originea matematică a muzicii, la computerizarea acordurilor, aduce inovaţii importante în arta sunetelor. Deşi muzica sa este melodioasă la suprafaţă, structura lucrărilor sale este matematică şi ontologică. Şi toate acestea i-au adus o reputaţie internaţională, care înseamnă şi inventivitatea, şi gîndirea filozofică a unui compozitor pentru Premiul Herder.

În schiţarea personalităţii artistice a lui Aurel Stroe, parcursul a mai bine de 5 decenii defineşte, dincolo de relevanţa unor repere biografice, portretul unui muzician, al unui gînditor despre muzică, de o originalitate covîrşitoare. Am ales, pentru acest capitol, mijloacele dialogului, pentru a-i conferi o derulare cît mai dinamică în dimensiunile lui istorice şi evocatoare»”.

În volumul apărut se remarcă dialogul – de un răscolitor stil muzicologic – dintre Ruxandra Arzoiu şi Aurel Stroe, iar în acest context, de o frumuseţe numerică, sînt analizate cele mai importante compoziţii ale marelui creator, culminînd cu semnificativul capitol ,,Universul lirico-dramatic”, legat de titlurile: ,,Agamemnon”, ,,Choeforele” şi ,,Eumenidele”. „Reprezentativă pentru muzica morfogenetică, al cărei promotor este Aurel Stroe, «Trilogia Cetăţii Închise» probează aplicabilitatea conceptului în sfera artei sonore, luînd naştere, totodată, o nouă categorie a artei, care propune urmărirea unui organism sonor de la geneză, prin etapele evoluţiei, către dispariţie.

Legile şi nivelurile de existenţă ale acestuia sînt generate de acumulările interioare continue, dar destructive, într-un spaţiu închis, ceea ce conduce la ruptură, la catastrofă, la schimbarea direcţiei de mers. Conţinutul şi limbajul lucrării «Orestia» relevă transformări cu modificări de sens evolutiv de la un titlu la altul, aşa cum tragedia lui Eschil a nuanţat capacităţile perceptive ale muzicianului. Deşi sînt opere de cameră, cu personaje şi instrumente puţine, pagini emblematice pentru portretul ideal al acestui gen şi, în acelaşi timp, pentru dialectica lui, ce nu permite existenţa unor şabloane, lucrările înscrise sub titlul «Trilogia Cetăţii Închise» necesită un spaţiu larg de desfăşurare scenic.

Percepţia este amplu reprezentată, recurgîndu-se, uneori, chiar pînă la 3 interpreţi şi la o gamă foarte largă de instrumente, ce acoperă o parte substanţială dintr-o scenă. Dar şi ceilalţi participanţi la actul interpretativ, fie că sînt instrumentişti, fie actori, sau cîntăreţi, necesită o mare libertate de mişcare controlată, sau aleatoare, prevăzută, sau spontană, în funcţie de intensitatea participării, de dimensiunea dramaticului, ceea ce accentuează drumul către teatrul muzical, într-o nouă şi, poate, veche interpretare şi percepţie”. Amplul volum al Ruxandrei Arzoiu – punctul culminant în Istoria muzicologiei din România Secolelor XX şi XXI – ar putea avea ca „motto” cuvintele sculptorului-poet Pavel Mercescu: „Chiar dacă viaţa este un suspin, noi să o facem cîntec”.

DORU POPOVICI

 

COMENTARII DE LA CITITORI