Un eveniment editorial: volumul „Muzica între prezent şi viitor”, de Monica Gurău-Mihalache

in Polemici, controverse

 

În cadrul Editurii Muzicale a apărut, în excelente condiţii grafice, primul volum al colegei mele din Societatea Română de Radiodifuziune, despre fascinanta lume a Euterpei, pe fond spiritual daco-roman, asociată multiplelor probleme legate de arta sonoră, din zilele noastre şi din viitor. În opusul doamnei Monica Gurău-Mihalache găsim comentarii, la un înalt nivel muzicologic, despre muzicienii noştri din tînăra generaţie – cu referiri admirabile la compozitori, muzicologi şi interpreţi. Autoarea ar putea avea ca „motto” cuvintele genialului neorenascentist Mircea Eliade, acel „om unic, original, universal afirmat”, putînd fi considerat şi un răscolitor „român-filoromân”! Iată cuvintele lui Mircea Eliade, pe care le citez cu o christică smerenie: „Cei mai glorioşi «naţionalişti» nu sînt eroii, nici şefii politici, care nu fac decît să conducă destinele istorice ale Neamului lor. Cei mai glorioşi «naţionalişti» sînt creatorii, care cuceresc de-a dreptul eternitatea. Există o sete de eternitate în fiecare om, sete pentru Neamul şi Ţara lui. Dar există şi o altfel de eternitate: un salt dincolo de Istorie, prin care o Ţară şi un Neam intră şi rămîn în eternitate. Un salt pe care l-au făcut vechea Grecie, Italia, Franţa, Anglia, Germania şi Rusia”.

* * *

Monica Gurău-Mihalache este fiica distinsului scriitor şi cineast Radu Gurău, un bucovinean ager la minte, cum sînt şi Roman Vlad, Liviu Rusu, Mircea Hoinic, Mircea Streinul, Constantin Tarnavschi, Joseph Schmidt, dar şi mult înzestratul scriitor-martir Dumitru Oniga. În cartea colegei mele din Societatea Română de Radiodifuziune sînt înfăţişaţi mulţi tineri – prin interviuri muzicologice, nu gazetăreşti, culminînd cu afirmaţii, într-un con de lumină torenţială -, ca Dan Dediu, Sabin Păutza şi Violeta Dinescu – apreciată, în mod deosebit, în lumea germană. Tinerii, cu care se poartă fecunde dialoguri, au fost formaţi de creatorii din „generaţia de aur”, dominată de Tiberiu Olah, Ştefan Niculescu, Aurel Stroe, Andrei Vieru, Cornel Ţăranu, Dan Voiculescu şi Valentin Timaru. Tot tinerii, sînt, în acelaşi timp, şi profunzi muzicologi. Nu există nici un tînăr creator care să nu cunoască, foarte bine, legile armoniei, polifoniei, orchestraţiei şi arhitecturii sonore. (…) Nu pot fi de acord cu faptul că „Marele Premiu al breslei noastre” se acordă numai creatorilor trecuţi de 70 de ani, şi nu după valoarea opusurilor respective, sfidîndu-se sensul, înţelept, al aforismului, potrivit căruia „Măiestria nu aşteaptă numărul anilor”! În această constelaţie, a celor care nu au obţinut mult rîvnita distincţie, îi amintesc pe: Myriam Marbé, Doina Rotaru, Petrea Carmen-Basacopol, Dan Voiculescu, Octavian Nemescu, Nicolae Brânduş, Cornel Ţăranu, Liviu Glodeanu, Mihai Moldovan, compozitori care au pus muzica românească în dialog cu eternitatea!

* * *

Un capitol aparte, foarte inspirat, al amintitei cărţi, poate fi considerat cel închinat sublimilor interpreţi, cum ar fi dirijorii Tiberiu Soare şi Camil Marinescu, artişti de talie mondială.

* * *

„Laus tibi!”, Monica Gurău-Mihalache, pentru că ne-ai dăruit un opus care se înscrie în cadrul bibliografiei obligatorii pentru viitorii muzicologi, care se vor ocupa de noul val de pasionaţi ai fascinantei lumi a Euterpei. Cartea, pe care o admir, este concepută „ex abundentia cordis” („din prisosul inimii”) şi relevă un romantism apollonic, aflat în sufletul autoarei, pentru care „muzica este refugiul sufletelor, pe care le-a rănit fericirea”.

Cum să nu mă bucur, cînd pot spune, la finalul existenţei mele, că în România sînt multe, foarte multe talente creatoare, că această ţară, a lui Mihai Eminescu, Constantin Brâncuşi şi George Enescu, e un teritoriu binecuvîntat de Cel de Sus, unde, repet, „arta sonoră s-a născut odată cu poezia şi s-au despărţit ca să se reîntîlnească în veşnicie”. Dar mă şi întristez cînd constat, fără exagerare, că 90% dintre melomani nu cunosc realizările, tulburătoare, ale tinerilor compozitori, încît îmi vine să întreb: „Pentru cine i-am format pe aceşti neotrubaduri?”, care, prin lucrările lor, ne duc cu gîndul la sensul aforismului: „Muzica, sistem al formulelor de adio, evocă o fizică, al cărei punct de pornire nu ar fi atomii, ci lacrimile”.

* * *

Eu, imnograf byzantin, simt o disperare, de tip expresionist, cînd susţin că luni bune se interpretează mai mult muzică românească în străinătate decît în mioritica Românie. Acest fapt se explică prin aceea că, în „era Traian Băsescu”, bugetul ţării, pentru Cultură, a fost sub 1%! Ruşine!! Nedorită ruşine! În timp ce interpreţii, tălmăcind lucrările din răscolitorul „Rinascimento”, din epoca barocului, clasicismului şi a romantismului, se bucură, datorită măiestriei lor, de apreciere, compozitori de frunte, din generaţia enesciană, din cea postenesciană, din generaţia mea, din „generaţia de aur” – după Mihail Jora şi Mihail Andricu – sînt umiliţi, trecîndu-se pe lîngă lucrările lor cu o condamnabilă indiferenţă, dar avînd „acel ceva” din amărăciunea trandafirilor de Ispahan, într-o toamnă bacoviană, cînd… „Şi toamna, şi iarna coboară amîndouă, şi plouă, şi ninge, şi ninge şi plouă”. În acest climat lugubru – ce-mi aminteşte de tristeţea autumnală a nefericitului Paul Verlaine – ce să mai aştept? O… Doamne… Ca ai noştri tineri creatori să fie valorificaţi, cu o puternică forţă emoţională…

Generaţia mea – a lui Tiberiu Olah, Ştefan Niculescu, Anatol Vieru şi Aurel Stroe – a beneficiat de toate condiţiile pentru o senină afirmare. Noul val, de autentici artişti, trăieşte precum genialul Ovidiu în exilul de la Tomis… O dureroasă resemnare…

* * *

Revenind la profunda carte a colegei mele din Radiodifuziune, pot sublinia că această tulburătoare realizare poate fi ceea ce Horaţiu a numit „Lux in Tenebris” („Lumină în întunecimi”…).

DORU POPOVICI

COMENTARII DE LA CITITORI