Un fals istoric: România, creaţia agenţilor încoronaţi

in Alte știri

Motto:
„Noi n-avem nevoie de sfaturi de-mprumut copiii noştri singuri au crescut.
Noi n-avem nevoie de traiul de pe-afară căci traiul nostru-i rouă, rouă milenară“.
Iuliu Merca – „Învăţăturile lui badea Ion din Apahida către fiul său Gheorghe“

În treacăt fie început, cartea de vizită a unei naţiuni o reprezintă realizările. Şi nu e vorba de reprezentarea la nivelul paradigmei prezentului, ci de aprecierea după un răstimp al aşezării, al sedimentării. Evul mediu românesc înseamnă, pentru cei de azi, biserici superbe şi ruinele unor cetăţi – martori probatorii ale unor fapte povestite în cronici. Începutul epocii moderne poartă buzduganul cu trei peceţi, semn al vizionarei năzuinţe a Viteazului, apoi cronica este înfrumuseţată de letrina magnificului stil brâncovenesc, pentru ca în prag de veac al luminilor istoria noastră să strălucească prin creaţia artistică şi istorică a celei mai alese minţi a lumii cunoscute în acele timpuri, Dimitrie Cantemir. Fanarul a lăsat urme culturale, dar lipsite de consistenţa preemptorie a dedicaţiei naţionale, însă perioada istorică următoare, pe care o numim, generic, „contemporană“, debutează cu readucerea sîngelui românesc la alteţa jilţurilor voievodale prin jertfa armată a Domnului Tudor, simultan cu aprinderea făcliei învăţăturii în limba neamului de către Gheorghe Lazăr. Paşii lui Bălcescu către munţii Crăişorului se transformă într-un Răsunet pentru Andrei Mureşianu, iar geniul (lui) Pann face ca românii să se deştepte, pentru ca Alecsandri să adune în Hora Unirii o generaţie cum nu a mai existat alta în cronica abnegaţiei naţionale – Costache Negri, Ion Ghica, Rosetti, Kogălniceanu, Bolintineanu, Brătianu, Cuza, Heliade, Golescu, Tell, Aron Pumnul, Bolliac, Carol Davila… Da, pentru acele vremuri, cartea de vizită de care scriam la început o regăsim în tot… în ce a mai rămas – simboluri naţionale, instituţii fundamentale, principii constituţionale, ştiinţă, cultură, învăţămînt, sănătate, armată, pe scurt, tulpina încă verde a statului român se regăseşte în moştenirea şi metafizica acelei generaţii. Dar noi nu prea (mai) ştim asta… pentru că urmează un şir de regi şi regine… despre care se spune că ar fi făcut România Mare, că fără ei, practic, românii ar fi încetat de mult să existe – cel puţin ca Stat. Oh, desigur, reciproca nu e discutabilă, în sensul că ei, regii, fără români ar fi fost tot nişte… ce? Despre asemenea afirmaţii, explicite sau implicite, nu pot să comentez decît că ele nu sînt rînduri de adevăr istoric, ci osanale nemeritate aduse unei străinătăţi care nu a făcut decît… ceea ce face şi acum: sub pretextul că ne salvează, ne-a pus laţul robiei de gît şi ne învaţă şi cîntecul cu care să o slăvim!
Marile Puteri… Am înţeles că trebuie să dăm cezarului ce este al cezarului, dar nu înţeleg de ce se omite că trebuie să-i dăm mai întîi lui Dumnezeu ce I se cuvine? Nu cumva poporul a fost cel creat prin graţia lui Dumnezeu şi nu regele străin? Nu e firesc cel puţin să ne întrebăm – oare ce Românie ar fi creat acea generaţie extraodinară, condusă, încă mulţi ani, de un domn ca Alexandru Ioan Cuza, fără presiunea, şantajul şi imixtiunea Marilor Puteri? „Marele rege Carol“… un personaj rigid, plafonat, avînd toate caracteristicile unei frîne a dezvoltării unui stat tînăr şi încrezător în figurile luminoase ale generaţiei patriotice de care aminteam. Jertfa de sînge cu care s-a obţinut Independenţa a însemnat şi îndepărtarea unora dintre marii români, în frunte cu Alecsandri şi Kogălniceanu – cel care îndrăznise să anunţe el, românul, înaintea regelui „Marilor Puteri“, marea năzuinţă a generaţiei eroice: „Sîntem independenţi, sîntem o naţiune de sine stătătoare“. Lui Cuza, „marele rege“ îi interzisese revenirea în ţară, condamnîndu-l la moarte în exil. Cu doar un an înaintea lui Cuza, murise, într-un spital, atît de sărac încît nu a avut haine cu care să fie îngropat, Dimitrie Bolintineanu, genialul poet şi ministru de Externe din perioada Unirii, creator al învăţămîntului românesc pentru românii de peste graniţe. După doar cîţiva ani, Alecsandri, poate adevăratul creator al Unirii, va muri izolat de lume la Mirceşti, în conacul poeziei… Cu doi ani înainte, se stingea, tot izolat de lume şi îndurerat Costache Negri, omul care renunţase din patriotism la tronul Principatelor şi despre care Eminescu avea să scrie „(…) îi datorăm, în bună parte, toate actele mari săvîrşite în istoria modernă a românilor“. Şi prea puţin rostita elegie a sufletelor cărora le datorăm numele de români are încă multe strofe…
Culmea este că am ajuns noi înşine să credem marele fals istoric – anume că lovitura de stat a „monstruoasei coaliţii“, că aducerea pe tron a unui agent al Marilor Puteri – şi, implicit, că izgonirea, exilarea sau îndepărtarea marii generaţii româneşti – ei bine, toate acestea au fost condiţii sine qua non pentru devenirea noastră ca naţiune, ca stat unit, ca România Mare! Mai sfruntată minciună, nici că se putea!
Ce a însemnat „monarhia agentură“, în următorii ani? Pe parcursul a patru domnii „glorioase“, România a fost transformată într-o colonie economică, ale cărei bogăţii erau proprietatea companiilor străine, politica externă era dictată de interesele „aliaţilor“, ducînd la implicarea ţării în conflicte cu consecinţe dezastruoase în cîteva rînduri – practic, România devenind un pion manevrat de alţii pe tabla de înfruntări internaţională. Poporul român, relativ numeros, era un bun atu pentru calculele şi manevrele Puterilor… Da, România devenise, la un moment dat, „Mare“, dar a cui era această Românie? A românilor? Poate doar cu numele… Vă sună cunoscută această stare vouă, congenerilor mei? Şi ca să nu credem că Marile Puteri au riscat prea mult cu „monarhii agenţi“, să vedem pe cine au trimis sau acceptat în colonia de la Dunăre? Carol, aşa cum am scris mai sus, un personaj rigid şi limitat, fidel casei prusace; Ferdinand, un bonom recunoscut pentru inteligenţa neglijabilă şi pentru indecizia proverbială; Carol II, un personaj cupid, obsedat şi dominat sexual, fantasc, uşuratic şi orgolios; despre Mihai… acesta nici măcar nu a existat în hrisoavele destinului, nici măcar cu excepţia actului inevitabil de la 23 august. O excepţie a fost regina Maria, o personalitate, o femeie frumoasă, autoritară şi persuasivă, inteligentă… ca mulţi alţi oameni de încredere pe care Albionul i-a trimis în misiuni importante. În aceste condiţii, în faţa acestei enumerări, stau şi mă întreb: oare cine poate crede că o Românie a lui Cuza şi a generaţiei marilor români ar fi fost mai mică, mai înrobită, mai bicisnică, decît cea „făurită“ de regii străini trimişi de Marile Puteri?!
Corolar – oare cine crede azi că darul Euroatlantic este salvarea? Ce a fost ’89? Ce se întîmplă din ’89 încoace este oare altceva decît o mare, continuă şi monstruoasă coaliţie? Este altceva decît „integrarea“ noastră ca pioni pe o tablă de şah mult mai complicată decît acum 150 de ani? Sînt cei din fruntea Statului altceva decît agenţi străini? Greşelile Istoriei se repetă, mai ales atunci cînd cetăţeanul omite să facă apel la două daturi de la Dumnezeu – raţiunea şi naţiunea. Regi, partide, alianţe strategice, uniuni – sînt tot daturi, dar nu de la Dumnezeu, ci de la falşi zei.

Dragoş Dumitriu

COMENTARII DE LA CITITORI