Un Hemingway la Zăvoiul Orbului

in Lecturi la lumina ceaiului

Un ţăran, în imensitatea cîmpiei, cu pălăria scorojită şi faţa arsă de soare – seamănă cu Hemingway la malul Mării, pentru care întreaga lume vieţuia în apa ce-i uda picioarele, urcîndu-i în trup, ca o disperare înaintea glonţului, pîndind pe ţeava puştii şi aşteptînd semnalul. Cumva, era purtătorul aceleiaşi grupe sanguine ca Stelică a lu’ Dică a lu’ Avram, din satul Zăvoiul Orbului (Dîmboviţa), care a oprit căruţa şi m-a luat de pe drum. Coborîsem din tren – venind de la Sibiu -, dincolo de Găeşti, la halta de la „Prefabricate“, s-o tai pe jos 10 km, pe scurtătură, pînă la Primăria din Mogoşani. Marea lui Hemingway, pentru Stelică, este Pămîntul.

Poate chiar mai mult: este Biblia, din care, întrupîndu-se, a înţeles, cu timpul, că el va fi doar un Rege Îngenuncheat. ,,Vezi, matale – zice -, spre Cuvîntul lui Dumnezeu ne îndreptăm numai la necaz. Tulburaţi de viaţă, strigăm după ajutor, uneori avînd impresia că nu ne ascultă şi ne lasă în durere, spre a ne plăti păcatele. Pămîntul, însă, este, întotdeauna, aici. Tot aici a fost şi în ăia 50 de ani, cînd îl călcau alţii în picioare, care-l furaseră, şi pe el, şi pe noi. Şi, lasă, că ai timp de Mogoşani. Primarul ăsta e băiat de treabă – spre deosebire de ceilalţi, a făcut cîte ceva, măcar asfaltul e pus de el; de el!, vorba vine, că banii sînt ai noştri, da’ ăi de dinainte nu ieşeau din ordinele Tîrgoviştei, că acolo-i centrul. Şi, la centru, de ani buni, sînt nepoţii lu’ Ion Diaconescu.

Dar, cred că a venit ceasul să-i adune puşcăria şi pe ei. Lumea din Zăvoiu a fost, întotdeauna, mai mult de partea lui Vadim – noi am votat cu el, dar nu noi am numărat voturile. Convinge-l să-şi facă drum încoace, întrucît vrem o organizaţie peremistă în sat. S-o punem pe picioare, că pe urmă dăm grăuntele de-a dura şi-l facem bolovan. Ne-am mai deşteptat, am lucrat pe la oraş, avem copii la facultăţi, nu mai sîntem tîmpiţii de-acu’ 50 de ani. Că, dacă nu ţii cu ăla care e pe sufletul tău, cu cine mama dracului să ţii?! Un cuib peremist la Zăvoiu o să adune şi alte sate. Sigur face pui!”.

Avrămeştii

Unde poate începe un reportaj despre ţărani şi cînd poate fi terminat? Undeva, fără să poţi preciza locul, şi niciodată. La Lina Badea, o mătuşă de-a lui Stelică, unde s-au adunat mai multe rubedenii, sămînţa de cîrîială este, întotdeauna, la ea acasă. Femeia a fost mai răsărită la minte – ani buni, înainte, a gestionat „comparativa”, dar, în general, a muncit de i-au sărit capacele. ,,În tinereţe, ehe, leică, picam de frumoasă – venea unu’, Mărgărit, în fiecare seară, tocmai de la Mătăsari; avea bicicletă de curse şi făcea vreo 40 de km dus-întors. Maicii Miţa nu-i plăcea, nu-l scotea din hăndrălău şi curvar, că era umblat prin lume şi vorbea ca la oraş. Aşa că punea un nepot, aflat în vacanţă, de la Bucureşti, să dea cu pietricele prin gard. Pe urmă, se ridica ea în capul caselor, pe rogojina pe care dormea pe prispă, şi se răstea la mine: «–Da, treci, fată, hăi, la culcare, că acuşi se crapă de ziuă şi avem treabă la cîmp!». Povestea s-a rupt, şi m-am măritat cu Niculae a lu’ Badea de la Deal, şi-ăsta băiat de prăvălie, contabil. Mi-a plăcut şi l-am iubit pînă s-a dus dincolo. Mi-a rămas fata asta, Mariana – a lucrat la «Electroaparataj», la Titu, pînă s-a ales prafu’.

Că, acu’, matale eşti băiat deştept, zic, şi eu, ce zice Vadim: praful şi pulberea s-au ales de ţara asta. Şi-o să se aleagă şi de Neamul Românesc, care a uitat ce înseamnă să aibă obraz. I-l scuipă toţi nenorociţii – el se şterge cu dosul palmei, fin, ca batista, şi tace”. Stai, că nu înţeleg, cum adică „fin ca batista“?! ,,Păi, are mîinile şi călcîiele crăpate de muncă, aşa cum le avem noi, ăştia de stăm pe la 70-80-90 de ani?! Nu le are. Maşini, droguri, bagabonţeală, care ce mai încropeşte prin străinătate. Că, aici, fiecare cu felia lui de pămînt – o scoţi la capăt de azi pe mîine, să-ţi ţii copiii pe la fo şcoală. Da’ agoniseală n-ai cum să strîngi”. Băiatul Marianei, Mihai, scoate berea din puţ. Toarnă în nişte căni de lut, îşi mîngîie fetiţa, de 6 ani, apoi i-o trece nevesti-sii, Nicoleta, s-o ia în braţe. A jucat fotbal pînă la nivel de divizia ,,C” – unii, care se pricep, spun, şi azi, că era al doilea Dobrin. La un moment dat, şi Argeşul, şi Tîrgoviştea stăteau cu ochii pe el, dar n-a fost să fie.

,,Mi-a lipsit reacţia – zise el. Am jucat cu mulţi, mai slabi ca mine, şi ei au ajuns sus. Adică au avut ce n-am avut eu. Asta e!”. Stelică apare prin gard – e vecin cu Lina -, urmat de Bibilica, nevastă-sa. Îi pup mîna – e o fiinţă anapoda, între ţărancă şi orăşeancă, vrednică toată ziua, fără mofturi de cafele şi Kent-uri trase pe nas. Casa ei este lună de curăţenie. Începuturile cu Stelică n-au fost tocmai liniştite. Se mutase la el şi, cum era de muncă, de vreo 2-3 ori a dat bir cu fugiţii şi s-a întors la ai ei, în satul Meri. Apoi, s-a obişnuit. El s-a transferat de la „Vulcan“, unde făcea naveta, la „Frigidere“ Găeşti – s-a aranjat, în schimb, cu „transfuga“. Chiar au făcut echipă amîndoi – au pus ban pe ban, Stelică mai muncea şi prin sat, cu căruţa şi caii, şi-au scos-o la capăt. Au ridicat o casă ca lumea, cu toate acareturile, şi-au aranjat copiii, şi sînt mulţumiţi. ,,Atît cît poţi fi – zice Bibilica -, altfel, mereu, e cîte ceva de făcut.

Da’ toate satele astea din jurul Găeştilor trebuie să-i fie recunoscătoare domnului Traian Novolan. Cu el director general, întreprinderea a mers «zeiss» – am cîştigat bani şi ne-am chivernisit. De cînd a plecat, se cunoaşte”. Singura care a tăcut tot timpul, Gulie, trecută, şi ea, de 80 de ani, stă cu ochii aruncaţi aiurea, roşi de gîndul unei lacrimi. Dintre plozii bătrînului Avram şi ai Mariei (Miţa), au rămas ea şi Lina. Dacă despre aceasta se mai glumeşte că, toamna, pleca să vîndă ceapă la munte şi întîrzia cîte 3-4 zile, deh!, mai „deretica“ prin casa cîte unui român singuratic, faima surorii ei mai mari este clădită pe arta de a ţese covoare. Cu ani în urmă, la Galeriile „Orizont“, din Capitală, a fost expusă o ţesătură de-a ei, dar nu în nume propriu, ci în numele unei absolvente de Arte Plastice. Covorul a fost cumpărat de un spaniol, spre gloria „autoarei“, care doar îl împrumutase. Astfel, neamul Avrămeştilor a traversat, spre vechime, întîmplări ciudate…

(va urma)

ILIE COSTACHE

COMENTARII DE LA CITITORI