UN LANŢ FĂRĂ SFÎRŞIT (1)

in Lecturi la lumina ceaiului

Una din problemele fără soluţie ale lumii moderne este Mafia. Originară în spaţiul mediteranean, aceasta a reuşit să se transplanteze şi să se implanteze pe solul american, unde a făcut „pui“ monstruoşi. Dacă ar fi să căutăm o comparaţie pentru această organizaţie ocultă a rudeniei şi a răzbunării, am putea vorbi despre un balaur cu mai multe capete, care, deşi se încearcă să fie anihilat, rezistă tuturor loviturilor şi continuă să existe. Perioada interbelică a reprezentat un „festival“ macabru pentru Mafia din America. În zilele noastre, problemele pe care le are Italia cu Mafia sînt la fel de grave. Sindicatul crimei este încă foarte puternic. Organizat pe structuri foarte vechi, incomplet desluşite, această veche organizaţie secretă, bazată pe legături de sînge şi de alianţă între famiglii, mai domină încă viaţa socială şi economică a Italiei. Existenţa Mafiei înseamnă un lanţ de crime al căror făptaş nu poate fi descoperit. Cînd un cuib al crimei este descoperit, apare altul. Existenţa Mafiei şi a modului în care funcţionează este o enigmă continuă. Cele mai moderne mijloace de cercetare, de anchetă, de analiză nu au reuşit să-i descifreze misterul. În ceea ce urmează, apelăm la o carte de excepţie a anilor ’30, ani în care Mafia din S.U.A. s-a manifestat extrem de violent. Un reporter francez a pătruns printre bandiţii care terorizează lumea interlopă şi lumea comercială a S.U.A. Acesta a scris una dintre cele mai veridice cărţi despre banditismul din S.U.A. şi despre Mafie, pe viu, în direct, cu o documentaţie autentică. Dar nici aceste informaţii nu rezolvă problema, oricît de corecte ar fi ele. Nici curajosul ziarist francez Geo London nu a reuşit să dezlege misterul Mafiei, cum n-au reuşit nici alţi urmaşi ai lui, deşi s-a aflat printre siniştrii săi eroi. Reportajul său, intitulat „Două luni printre bandiţii Chicagoului“, reprezintă un mare semn de întrebare.
ÎNCEPUTUL UNUI PALPITANT FILM SONOR TRĂIT AIEVEA
– Fiţi binevenit, domnule!
Pronunţînd aceste cuvinte, doctorul Hermann Bundesen, medic legist şi judecător de instrucţie al oraşului Chicago, îmi strînse mîna; apoi, cu un gest familiar neaşteptat îmi pipăi, rapid, pîntecele, şi se miră:
– Cum, n-aveţi vestă antiglonţ? Aţi venit la Chicago fără o vestă blindată? De necrezut! N-aţi fost sfătuit la New York, sau aţi neglijat sfaturile? Auzi ce idee!
Lentilele ochelarilor lui sînt groase, dar nu atît cît să ascundă ironia din privire. Evident, doctorul Bundesen cunoaşte şlagărul, devenit aproape clasic, al newyork-ezilor. Oricărui ins care se îmbarcă spre Chicago, ei îi lansează, în chip de „la revedere“, cuvintele: Şi nu uita vesta antiglonţ! Aseară, în vagonul restaurant al celui mai elegant tren rapid New York – Chicago, un tovarăş de călătorie, cu care discutam la un pahar de bere, mi-a spus, la un moment dat: „Uită-te, am o vestă obişnuită; nu merg decît pînă la Buffalo!”
Butade? Glume?… Nu prea. Există oameni în New York, sau în alte oraşe, care mai degrabă renunţă la o afacere profitabilă, decît să vină să trateze în „buclă“ (loop), cartierul de afaceri al Chicago-ului, numit astfel datorită intersecţiei de linii de metro aerian, care-l delimitează foarte exact.
pag 12 1
Este adevărat că în acest „loop“ – un zgomotos, dar, în acelaşi timp, şi un liniştit sediu al afacerilor – s-au derulat, adesea, dramele cele mai neaşteptate, şi asta în mijlocul mulţimii, în miezul zilei; drame în care au „vorbit“ numai revolverele, mitralierele şi bombele, în timp ce, spectatori fără voia lor, oamenii de afaceri, dactilografele şi funcţionarii se făceau nevăzuţi care încotro… Acum cîteva zile, un gangster celebru, Zuta, în acelaşi „loop“, a scăpat ca prin minune de împuşcăturile unei bande rivale. Şi totuşi a existat o victimă: nevinovatul conducător al unui tramvai de pe State Street.
Evident, doctorul Bundesen avea dreptate să-i ia în zeflemea pe cei care pretind că haina din zale ar fi costumul ideal pentru cei care locuiesc în Chicago şi că trebuie să fii ori foarte curajos, ori să nu dai doi bani pe viaţa ta, pentru a te aventura aici.
El are, de asemenea, dreptate să proclame – şi subscriu cu totul la afirmaţia lui – că scumpul său Chicago, care acum un secol nu era decît un sat, este, astăzi, cel mai frumos oraş al Statelor Unite, care nu încetează să progreseze în proporţii inimaginabile din punct de vedere material.
Are, de asemenea, dreptate să se extazieze în faţa acestui admirabil „deal de aur“, unde numărul fantastic al vilelor feerice şi al palatelor de vis, de pe malul unui lac imens, ca şi plajele sale dau impresia (atunci cînd nu i-ai văzut mahalalele!) că Chicago nu este locuit decît de miliardari. Poţi chiar să înţelegi că maiestuosul Michigan Boulevard – „le Boul’ Mich“, cum îl numesc locuitorii Chicago-ului –
îi pare cel mai grozav din lume, pentru că nu cunoaşte Champs Elysée-ul nostru.
Nu e mai puţin adevărat însă că bandiţii care locuiesc în oraşul Chicago, grupaţi în organizaţii puternice pe teritoriul Statului Illinois, dispunînd de mijloace financiare considerabile, bucurîndu-se de concursul politicienilor, al aparatului legislativ şi poliţienesc, care le asigură o imunitate deconcertantă, au realizat – după expresia domnului Charles Hugues, şeful suprem al justiţiei americane – „cartelarea crimei“, adică exploatarea raţională a unei industrii şi a unui enorm comerţ ilicit şi imoral, care se desfăşoară în afara legilor care conduc societăţile civilizate…
pag 13 1
Această stare de lucruri, de atîtea ori denunţată, recunoscută, deplînsă nu este contestată de excelentul şi loialul doctor Bundesen. Toate morţile violente sau suspecte cad în competenţa sa. De fiecare dată cînd poliţia semnalează un deces, el merge la domiciliul defunctului, procedează la primele constatări, decide, dacă este nevoie, autopsia cadavrului, şi o face el însuşi; apoi, a doua zi, prezidează juriul însărcinat cu verdictul asupra cauzelor deceselor suspecte şi se pronunţă, precizînd dacă este vorba de crimă sau sinucidere, sau, în absenţa oricărei probe formale, după audierea martorilor, declară clasarea cazului.
La Chicago, funcţia sinistră de „coroner“, asumată, cu bună ştiinţă, de doctorul Bundesen, este teribil de solicitantă.
Tînărul şi abilul detectiv Drury, care deţine, se pare, recordul bandiţilor împuşcaţi de către un membru al forţelor poliţieneşti (Police Force) mi-a spus despre el:
– „Coronerul“ nostru este omul cel mai ocupat din Chicago. Adăugă pentru a da mai multă greutate afirmaţiei sale: „pînă peste cap“.
Este suficient să vizitezi birourile lui Bundesen, pentru a te convinge de excepţionala importanţă a rolului atribuit „medicului care are în sarcina sa toate morţile violente” şi vastitatea sarcinilor sale. Serviciul doctorului Bundesen ocupă întregul etaj 5 al Primăriei şi găseşti aici un confort necunoscut administraţiilor franceze.
Nu-ţi poţi imagina ceva mai cochet şi mai civilizat decît această veritabilă „bancă de cadavre“, unde poţi vedea graţioase tinere stabilind statistici privind decesele violente sau aranjînd, cu gesturi decorative, în vitrine, cele mai terifiante corpuri delicte: revolvere, carabine, mitraliere, mici bombe, atît de apreciate de gangsteri şi mîngîiate cu numele de „ananas“.
Doctorul Bundesen este amabil şi seducător, iar macabra sa profesie nu-i alterează buna dispoziţie. Este surîzător şi poartă constant asupra lui două revolvere încărcate, în chip de precauţie elementară!
Nici n-ai bănui acest lucru, privindu-i costumul elegant ajustat. Să nu uităm, totuşi, că doctorul se îmbracă la un croitor renumit prin abilitatea cu care ştie să disimuleze locurile propice pentru a plasa buzunare de revolver. Grosul clientelei acestui croitor este format din bandiţii cei mai cunoscuţi, cei care sînt numiţi, în mod pompos, „lorzii viciului“, „regii berii“, „împăraţii whisky-ului“ sau „prinţii prostituţiei“, care sînt mult mai preocupaţi de înfăţişarea lor în lume, decît preşedinţii de trust sau domnii din Diplomatic Service.
Oricît de paradoxal ar părea, şarmul personal al doctorului Bundesen i-a adus atît antipatia primarului Chicago-ului, cît şi averea personală.
Primarul din Chicago este cunoscut sub
porecla familiară de Big Bill Thompson. El a fost, în timpul primului război mondial, înainte de intervenţia ţării sale, singurul primar care a ezitat multă vreme să-l primească pe mareşalul Joffre, salutat, de altfel, peste tot în Statele Unite, cu un entuziasm delirant.
– Să nu uităm că Chicago este ale şaselea oraş german al lumii (ca număr de etnici), obişnuia el să spună.
Indignarea concetăţenilor săi l-a obligat să renunţe la această rezervă prea prudentă. Dar primarul din Chicago îl antipatizează pe doctorul Bundesen şi pentru că este prea popular. Acum cîţiva ani, doctorul era directorul serviciilor municipale de sănătate. Într-o zi, cînd se dusese să asiste la un meci de baseball, la apariţia pe stadion, mulţimea l-a aclamat. Big Bill Thompson, care sosise cu cîteva minute mai devreme fără ca publicul să-i fi remarcat prezenţa, a fost atît de deranjat de această diferenţă de tratament încît, peste cîteva zile, a dispus scoaterea doctorului Bundesen din funcţia pe care o avea.
Dar Bundesen şi-a luat revanşa. S-a prezentat drept candidat la postul de „coroner“, pentru că această funcţie este desemnată, ca toate celelalte din magistratură, prin vot universal.
A triumfat, fiind susţinut de Partidul Democrat, ceea ce a însemnat o dublă înfrîngere pentru Big Bill Thompson, care era strîns legat de Partidul Republican.
Astăzi, cei doi adversari, – fără ca vreunul din ei să fi dezarmat – sînt reuniţi sub acelaşi acoperiş al Primăriei, cabinetul primarului fiind situat la acelaşi etaj cu cel al „coronerului“. Şi dacă se întîmplă să se întîlnească într-unul din cele 12 ascensoare ale clădirii, doctorul Bundesen se mulţumeşte să-l fulgere pe primar cu o privire pe care i-ar fi invidiat-o şi Al Capone, cînd se ciocnea de rivalul său, Bugs Moran.
După ce am făcut turul birourilor, m-a condus în cabinetul său şi mi-a spus:
– Simte-te ca acasă. Fiindcă ai venit să faci o anchetă despre bandiţii din Chicago, mă pun la dispoziţia dumitale… Există alături o cămăruţă pe care poţi s-o socoteşti ca pe a dumitale. Vei găsi acolo un telefon, o maşină de scris… Vrei să-ţi explic cum sînt organizaţi bandiţii? Am puţin timp liber, să vorbim pe-ndelete.
În acel moment, soneria telefonului sună precipitat.
– Scuză-mă un moment, spuse Bundesen. Ridică receptorul, ascultă, apoi murmură:
-Yes… ya.., ya… right! O.K.! O.K.! închise telefonul şi se sculă brusc spunîndu-mi: Hai cu mine…
Am răspuns „O.K.“, dar nu mi-a fost prea uşor să mă ţin pe urmele sale de-a lungul coridoarelor. Bundesen avea o condiţie fizică de invidiat. Am ajuns în fugă la lift şi de la parter, în cîteva salturi, la maşina luxoasă, care-l aştepta în faţa clădirii. Cu agilitatea unui acrobat, şoferul şi-a ocupat locul. Cu o voce fermă, dr. Bundesen a ordonat: „207, East Chestnut Street… Repede, repede!”.
Demararăm şi, în acelaşi timp, se puse în funcţiune sirena de alarmă.
Era ora douăsprezece ziua. Traficul intens de pe străzile oraşului păru deodată intimidat de apropierea noastră şi maşinile se opreau sau coteau pe străzi laterale, pentru a ne face loc. Douăzeci de poliţişti motorizaţi, apăruţi nu se ştie de unde, ne-au încadrat instantaneu. Am pornit în trombă. Aveam senzaţia că joc într-un film de groază, al cărui scenariu nu-l cunoşteam. Un film sonor, în orice caz, căci sirena urla continuu şi zgomotul motoarelor era asurzitor.
Fără îndoială, doctorul uitase de mine. La întrebările mele disperate „unde mergem?“, singurele răspunsuri au fost zgomotele infernale care însoţeau cursa noastră demenţială. Eram un figurant într-o scenă de film!
ASASINAREA UNUI SENATOR
După un ultim viraj pe două roţi, automobilul se opri într-un loc care oferea un spectacol interesant. Ne aflam pe o stradă cu case elegante, pe care o bănuiai liniştită, de obicei, „207, East Chestnut Street“.
Dar, surpriză! În faţa casei nu se afla o mulţimea de gură cască aşa cum se găseşte, de obicei, în locurile ,,unde s-a întîmplat ceva“. Aici, curioşii sînt numai profesioniştii. Trecătorii obişnuiţi sînt prea speriaţi de gloanţele rătăcite pentru a îndrăzni să se oprească atunci cînd au impresia că s-a produs ceva neobişnuit. Aceşti profesionişti erau aşezaţi într-o ordine pe care o puteai crede concepută de un regizor. În primul rînd, la poarta imobilului se aflau doi locotenenţi ai poliţiei, îmbrăcaţi în civil. În spatele lor, o duzină de poliţişti înarmaţi cu carabine; încă şi mai în spate, alţi poliţişti, fără să aibă arme la vedere. După care am văzut circa douăzeci de jurnalişti, fotografi şi operatori de cinema. În fine, se mai aflau trei automobile ale poliţiei, legate permanent de postul – central prin sistemul TFF. În acel moment, cele trei aparate de radio de la bord anunţau: „Poliţia din Sant Louis crede că cei trei bandiţi pe care-i caută şi-au găsit refugiul în Chicago“.
Coborînd din maşină, Bundesen a strîns cîteva mîini, a schimbat două-trei cuvinte cu un locotenent de poliţie şi a murmurat „intră cu mine“.
Am pătruns într-un culoar lung, sumbru. Aici îmi suflă la uneche: „Mergem la John Joyce, senator al statului Illinois, pe care soţia l-a găsit mort în patul său, azi dimineaţă“…
Părea să fie o chestie într-adevăr interesantă. Am sunat la o uşă de la parter. A deschis o negresă cu faţa scăldată în lacrimi. Cu un ton respectos, de servantă stilată, ne-a spus:
– Doamna este în salon. Este distrusă, sărmana… Dar dacă vreţi să-l vedeţi pe domnul…
– Condu-ne în camera unde se află cadavrul, ordonă Bundesen.
În capătul apartamentului – mobilat cu un lux care dovedea şi bun gust – se găsea dormitorul senatorului John T. Joyce. Cadavrul nefericitului fost parlamentar, aproape dezbrăcat, era încovrigat în pat, într-o poziţie neobişnuită. Ai fi zis că bietul om încercase să îngenuncheze şi că, apoi, căzuse pe o parte, cu genunchii îndoiţi şi mîinile strînse ca pentru rugăciune. Faţa, tînără şi frumoasă – senatorul Joyce nu avea decît 38 de ani – era încadrată de păr roşu. Cu paşi uşori, se apropie un om pe care nu-l văzusem intrînd. Era ajutorul doctorului Bundesen… Apoi îşi făcu apariţia nefericita văduvă, doamna Mary Joyce. Era o femeie tînără cu ochi expresivi. Doctorul Bundesen o rugă să părăsească dormitorul şi ea îl ascultă. M-am dus după ea în salon. Am găsit-o măsurînd camera în lung şi în lat murmurînd :
– …Lucrul acesta trebuia să se întîmple. Am ştiut-o, şi i-am şi spus-o! Oh, doamne, Dumnezeule! Trebuia să se sfîrşeastcă astfel. Nemernicii… Nu l-au putut doborî cu un glonte şi atunci l-au otrăvit.
Deodată, şi-a dat seama de prezenţa mea. S-a oprit şi mi s-a adresat:
– Mai ales, domnule, vă rog, nu lăsaţi ziariştii să intre. Nu vreau să-i văd. N-am nimic să le spun…
– Fiţi liniştită, doamnă!…
În acel moment, cineva a sunat la intrare şi m-am precipitat către uşă în acelaşi timp cu servanta.
Ne găseam în prezenţa unui bărbat destul de în vîrstă, care purta sub braţ o trusă şi care, cu o voce umilă, a întrebat-o:
– Aveţi nevoie de un doctor? Mi s-a spus că este un bolnav aici.
Am aflat, cu uimire, că, în America, doctorii sînt aceia care se ocupă de toaleta mortului.
Dar iată că Bundesen apăru în salon. Îl ascultam cu atenţie:
– Doamnă, primele constatări mă fac să cred că soţul dumneavoastră a fost otrăvit…
Deci presentimentele doamnei Joyce nu o înşelaseră. Într-un gest magnific de durere şi mînie, ea strigă:
– Eram sigură… Ah ! Eram sigură! Trebuie să ştiţi că, în după-amiaza zilei de luni, soţul meu trebuia să apară ca martor în faţa marelui juriu, ca să facă depoziţii cu privire la fraudele electorale din luna aprilie, cînd bandiţii au încercat să asigure, prin escrocherie, victoria celor care-i protejează. Deci bandiţii n-au dorit ca el să facă declaraţii, ca să pronunţe anumite nume. L-au suprimat… Ce grozăvie! De altfel, a ezitat multă vreme înainte să dea în vileag numele acelea. Prima oară cînd poliţiştii i-au cerut-o, a răspuns: ,,Nu, mulţumesc. Ţin prea mult la viaţa mea“. Da, ţinea la viaţa lui, domnule. Şi era atît de bun, atît de loial. Şi ieri a plecat foarte vesel, spunîndu-mi că va întîrzia. După masă, un necunoscut a telefonat, întrebîndu-mă dacă este adevărat că soţul meu a fost ucis cu un glonte… Am fost înnebunită. Mai tîrziu, avocatul nostru, Cornelius Palmer, mi-a telefonat pentru a-mi spune că, după informaţiile primite de la un oarecare Lawrence Moreno, soţul meu urma să fie asasinat pe stradă. Era ora 10 şi jumătate noaptea. Nu eram acasă. Mă dusesem să asist la o reuniune politică. M-am reîntors, tremurînd de groază şi l-am găsit pe soţul meu, care tocmai sosise. Contrar obiceiului, mi-a părut somnolent şi obosit.
– Nu cumva băuse ceva? a întrerupt-o Bundesen, care cunoştea bine obiceiurile societăţii americane.
– Ba da, dar puţin, replică sărmana doamnă Joyce, fără să se jeneze.
Apoi îşi continuă povestirea:
– Azi dimineaţă, pe la ora zece şi jumătate, cineva a telefonat fără să-şi dea numele. Cum soţul meu mai dormea încă, i-am spus că a plecat. „A plecat?“ m-a întrebat necunoscutul. „Rîdeţi de mine, nu?“. Şi a închis. Douăzeci de minute mai tîrziu, soţul meu s-a trezit. L-am auzit gemînd şi plîngîndu-se. M-am dus imediat la căpătîiul lui. Mă privea şi încerca să vorbească. Corpul îi tremura. S-a uitat lung la mine pentru ultima oară, apoi ochii i-au devenit teribil de ficşi. Era mort.
Doamna Joyce nu-şi terminase încă macabra povestire, cînd, în apartament, au sosit sora, mama şi fratele defunctului. Scene patetice, uşor de bănuit, s-au derulat sub ochii mei. Spectacolul unei bătrîne mame care-şi plînge fiul mort este la fel de sfîşietor la Chicago ca şi la Paris.
Dar iată că locotenentul care era la uşă şi căruia doctorul Bundesen îi dăduse ordin ca nimeni să nu pătrundă în casă, cu excepţia familiei, mi-a semnalat, cu voce joasă, sosirea unui personaj care urma să joace un rol important în ziua aceea sumbră. Era un soi de uriaş burtos, de proporţiile unui dulap. Mi s-a spus că este domnul Schulte, prieten şi confident al senatorului Joyce, antreprenor de pompe funebre. Schulte avea, pe strada North State, o firmă de pompe funebre, cu o sală de primire pentru ceremonii funerare, şi o morgă, unde doctorul Bundesen putea proceda imediat la autopsia senatorului.
pag 13 2
Aplecat spre urechea doctorului legist, Schulte îi amintea că „are privilegiul de a lucra, repede şi confortabil, la firma sa“. Animat de asemenea de grija legitimă pentru interesele profesionale, antreprenorul de pompe funebre se înclină în faţa văduvei şi spuse:
-Ah, sărmanul Joyce, cît sînt de îndurerat! Era un prieten bun.
Doamna Joyce îi răspunse:
– Domnule Schulte, dvs. l-aţi cunoscut bine pe soţul meu şi dacă-mi puteţi spune cauza morţii lui, v-aş fi îndatorată.
D. Schulte dispăru discret şi reveni zece minute mai tîrziu cu un cărucior special unde îl depusese pe fostul său prieten, Joyce. După alte zece minute, senatorul se afla la morga domnului Schulte, cu torsul deschis pentru autopsie. Un expert chimist, împreună cu doctorul Bundesen, cercetau viscerele omului care ieri mai era încă plin de vigoare, sănătos, viu.
Era prea mult. M-am îndepărtat. M-am dus să mă reculeg un moment într-o cameră învecinată. Oroare! Era camera de veghe a defuncţilor.
Într-un sicriu capitonat artistic se găsea trupul umui bătrînel slăbuţ. Se părea că acela, cel puţin, nu avusese de-a face cu bandiţii Chicago-ului. Pe figura minusculă şi pergamentoasă, ochii şi gura zîmbeau discret.
Evident, acel bătrînel, un burghez liniştit, avusese parte de o moarte naturală în acest oraş în care doamna cu coasa bîntuia atît de des şi sub forme atît de neaşteptate.
Schulte apăru, cu un trabuc gros între dinţi :
– Ascultă, bătrîne. Poate că-ţi este foame. Există după colţ un „drugstore“ (o farmacie) unde se găsesc gustări.
Ştiam că multe aşa-zise farmacii americane vindeau mîncare şi băutură, dar mie nu-mi era foame, aşa că…
Cîteva zile mai tîrziu, experţii au ajuns la concluzia fermă că senatorul Joyce fusese ucis prin otrăvire. Convingerea familiei, a prietenilor săi era că fusese victima unei răzbunări a gangsterilor, aşa cum fusese şi Jack Lingle, reporterul de la Chicago Tribune. Dar sumbra istorie a lui Jack Lingle este diferită de cea a tînărului senator din Illinois.

(va urma)
În româneşte de ELISA MADOLCIU

COMENTARII DE LA CITITORI