„Un mire fără căpătîi“

in Lecturi la lumina ceaiului

(Text: Şerban Foarţă –

Caricaturi: Ion Barbu)

Dacă acceptăm că există drame în versuri (vezi, de exemplu, „Despot-Vodă“, de V. Alecsandri), poeme în proză („La Lilieci“, de M. Sorescu), sau proză rimată („Tînguire de mior pentru un paznic surd şi chior“, de M. Nedelciu), de ce n-ar exista şi rimoromane? Această specie, destul de rară, este ilustrată de lucrarea „Un mire fără căpătîi“, de Şerban Foarţă, care vine să confirme adevărul că, în lumea literară, totul este posibil. Cartea a apărut în 2007, la Editura Polirom, din Iaşi, şi se încadrează în limitele a ceea ce numim, cu lejeritate, „literatură porno-epică“. Şi nu ar trebui să ne mire prea mult, căci, dacă avem filme, teatru, balet, sau muzică XXX, de ce n-am avea şi literatură de acelaşi fel, într-o vreme cînd pornografia şi homosexualitatea, condamnabile pînă nu demult, astăzi, au rupt barierele prejudecăţilor şi au devenit expresii ale rafinamentului existenţial? Revenind la cartea lui Şerban Foarţă, ea poate fi considerată o telenovelă (că tot e la modă specia), sau poate o manea, deoarece, încă de la început, autorul se declară fan al scenelor tari şi al cuvintelor deocheate, adică un „Phalodul“, cel care găseşte satisfacţii intelectuale în producţii precum „Povestea lui Ionică cel prost“, sau „Povestea poveştilor“, de Ion Creangă, ceva mai cunoscute, chiar dacă au stat sub obroc, aproape un secol, la Academia Română. Să nu uităm nici satira „S-au adunat bolnavii şi s-a umplut spitalul“, de M. Eminescu, scrisă, probabil, la nervi, în contra revistei „Convorbiri literare“. Însă nici cu poemele porno, din tinereţe, ale lui Geo Bogza, pentru care acesta a făcut chiar şi niţică puşcărie, nu mi-e ruşine, dar să-l înţelegem: poetul tocmai traversa perioada suprarealistă. Şi bardul ieşean Emil Brumaru s-a ilustrat cu nişte poeme porno, din care spicuim doar cîteva versuri, manevrînd, cu frică, printre stîncile ascuţite ale cenzurii: „Elevele se duc la şcoală,/ Îşi pun chiloţii în penar/ Şi-apoi, pe săli, în p… goală/ Şi-o plimbă-n recreaţii mari…“.

Structural, romanul lui Şerban Foarţă cuprinde 42 de capitole, fiecare dintre acestea întinzîndu-se pe cîte o pagină, unde figurează cîte o caricatură semnată de Ion Barbu. (Francezii numesc astfel de producţii „livres de poche“. La noi, Eugen Seceleanu şi Oprea Georgescu au publicat, în 1980, „Solfegiul biruinţei“, un roman de numai 138 de pagini, concurîndu-l parcă pe Mihail Sadoveanu, care, cu „Baltagul“, s-a plasat la jumătate distanţei dintre nuvelă şi roman). Personajele principale din cartea lui Foarţă sînt: Marie-Jeanne, o fată fără prejudecăţi, al cărei ţel suprem este să-şi trăiască viaţa, cît mai e tînără; naşul Gică, un tip alunecos, căci este uns cu toate alifiile; Păuniţa Columbeanu, naşa supragabaritică, dar, şi ea, o admiratoare a sexului viril; italianul Carlo şi ginerele Mărgică („Bravo, Mărgică, fire-ai al dracului/ Ţi-ai lărgit raza de acţiune…“. Nu, acesta e alt Mărgică, e hoţul de buzunare, al lui Toma Caragiu, dintr-un film cu miliţieni…). În schimb, personajele secundare sînt de un alt calibru: Ion Iliescu, Traian Băsescu, Vlad Ţepeş. (Fiindcă veni vorba, recent, am achiziţionat o poză rarissimă: Traian Băsescu, beat frînt, la o nuntă oarecare, pe vremea cînd era primarul Capitalei… Peste 1 an, poza asta sper să crească în valoare…) „Îţi mai aduci aminte, Nela,/ Cum începea telenovela «Un mire fără căpătîi?»“… Acţiunea cărţii, care cică e „de literatură şi de rîs“, începe cu o nuntă la Eforie-Nord, dar, mai încolo, cititorul cu greu mai înţelege cîte ceva. Naşul Gică o sileşte pe Marie-Jeanne să se mărite cu Mărgică, şoferul lui. O vreme, Marie-Jeanne fusese amanta lui Gică, dar, fiindcă începuse să se obrăznicească, pretinzînd să fie luată de nevastă, şeful se gîndeşte să o mărite cu Mărgică. Văzînd că nu avusese spor cu mariajul, fata acceptă, fiindcă tocmai rămăsese gravidă, în două luni, cu alt amant, italianul Carlo. Mărinimos, naşul Gică trece, fără complicaţii emoţionale, peste această abatere de la morală (căci este de bonton să-ţi înşeli soţul, dar nu şi amantul). În planurile lui, chiar şi măritată, fina urma să-i fie, şi pe mai departe, manta de vreme rea. Dar, în timpul nunţii, descrisă în versuri terminate în monorimă, după modelul popular, naşa Păuniţa profită că s-a furat mireasa şi se combină, cam la botul calului, într-o şalupă, acostată la malul mării, cu Ninel, „un tînăr înalt,/ cu ochi albaştri de cobalt,/ cu gene lungi şi păr inele,/ şaten…“. Cum se vede, Ninel aduce oarecum cu Viorel, din „Nunta Zamfirei“, dar nu mai stăm acum să ţinem lecţii de literatură comparată. După cum nu mai contează nici că, pentru această ispravă, naşul Gică o să-i fisureze naşei o coastă. La urma urmei, orice plăcere costă. La un moment dat, în discursul narativ vine vorba despre Axa Bucureşti-Londra-Washington. De aceea, ne pomenim, la pagina 31, cu portretul lui Băsescu, executat de Ion Barbu în cîteva linii, aşa cum apărea, cu ani în urmă, în ziarul „Ziua“. Pe la pagina 34, naşul, aşa cum plănuise, i-o trage, şi el, miresei, în timp ce ginerică, martor la scenă, nu zice nimic. Mai guralive se arată a fi două babe, şi ele, martore: „e imoral/ să facă, maică,/ sex oral./ că tot muierea, ca nătînga,/ în loc să reteze mătărînga,/ cu dinţii, molfăie la ea,/ n-ar face-o de nu i-ar plăcea…“. Surprinsă cu naşul pe bancheta din spate a Fordului, primit ca dar de nuntă, mireasa îşi pierde cumpătul şi, din greşeală, îşi ucide soţul legiuit. Şi, la fel ca în „Hamlet“, dar într-o ordine inversă, ce-a rămas în frigider de la nuntă s-a mîncat la parastasul lui Mărgică. Trecînd peste unele imperfecţiuni de metrică, inerente într-o compoziţie de asemenea dimensiuni liliputane, reţinem cîteva rime rare: Nokia-rochia, sub-hulub, copie-Pricopie, şest-ză best, picere-con piacere etc. Roman de numai 50 de pagini, să ne ierte Dumnezeu, dar, după ce autorul ne-a dat atîtea scrieri de valoare, această carte ni s-a părut o mare tîmpenie. Păcat de hîrtie, dublu cretat mat, 130 gr/mp. Ca şi de coperta de carton, 250 gr/mp, şi de finisarea, prin celofanare mată şi lăcuire selectivă. O şuşanea. Noi căutaserăm altceva, de acelaşi autor, şi uite ce-am găsit.

Despre poetul Şerban Foarţă, din Timişoara, auziserăm cîte ceva, prin anii ’70, cînd scria versurile Grupului „Phoenix“, împreună cu Andrei Ujică. Pe urmă, am uitat de el, căci şi grupul lui Nicu Covaci se topise în Occident. L-am revăzut acum 2 ani, la televizor, cînd tocmai împlinise 70 de ani. Cam ciupit, cum îi stă bine oricărui bărbat, de ziua lui, şi proaspăt vopsit castaniu, Şerban Foarţă îşi făcuse un scurt CV, după cum urmează, determinîndu-ne să-i luăm urma prin librării şi anticariate. El a scris mai multe cărţi, impunîndu-se prin stilul ludic. A cultivat, cu fervoare, jocul de cuvinte, calamburul. Ca şi Arghezi, Şerban Foarţă a debutat la 47 de ani. Au urmat alte cărţi: „Cantafabule“ şi „Muguri de fluier“ (pentru „Phoenix“), „Caragialeta“ (umor în maniera lui Caragiale); „Tratat de pisicologie“ (o carte despre pisici celebre, detectabile în literatura universală, şi o replică răspicată la tot ce s-a scris despre cîini). Zăbovind asupra volumului „Rimelări“, găsim unele ecouri din „Testamentul“ lui Arghezi: „să nu rupi, copile, cartea,/ că pe carte mult o doare,/ iar de o jupoi din partea/ cartonată, cartea moare…“. Urme ale stilului postmodernist găsim şi în alte poeme, care fac aluzie la Nichita şi la alţi scriitori, după cum urmează: „Locuinţa mea de vară/ Nu-i la ţară,/ Unde n-am fost de mulţi ani,/ Căci n-am, ca Depărăţeanu,/ Topîrceanu/ Plus ceilalţi/ Contemporani/ Nici o casă de vacanţă“. Şi titlurile unor poeme sînt tot postmoderniste: „Bac din Bacovia“, „Fabula rasa“ (parodie după Urmuz), „Sat, sat, telesat“. În atare situaţie, critica s-a grăbit să-i pună ştampila de „poet manierist de factură postmodernistă“ şi să-i asigure un loc onorabil în genul poetic liric contemporan. Argumente ar fi suficiente. Şerban Foarţă excelează printr-un umor sănătos, cu totul particular, lipsit de maliţie şi conţinînd o doză de duioşie. Să fie aceste însuşiri tot atîtea motive de a-i ierta derapajele pe coclauri XXX, sau, poate, omul răspunde prompt la cerinţele artei moderne, care ne bîntuie dinspre Europa? Şi noi dormim, domnule!…

PAUL SUDITU

COMENTARII DE LA CITITORI