Un nou şi remarcabil document care ne parvine de peste Ocean

in Lecturi la lumina ceaiului

Demilitarizarea diplomaţiei americane

Laurence Pope a fost, între anii 1993 şi 1996, ambasadorul SUA în Ciad şi, în urma evenimentelor din Benghazi, a fost numit însărcinat cu afaceri, în Libia. De-a lungul carierei sale, a mai lucrat ca director pentru problemele din Nordul Golfului, director asociat în combaterea terorismului şi consilier politic al generalului Zinni, la Comandamentul Central. El locuieşte în Maine (SUA).

I. Diplomaţia SUA, înlocuită de ,,complexul militaro-informativ”

(Discursul ambasadorului Laurence Pope, la Centrul Margaret Chase Smith, Universitatea din Maine – 18 octombrie 2013 )

Astăzi, vreau să vă vorbesc despre instituţiile noastre care se ocupă de politică externă, în special despre Departamentul de Stat şi serviciul nostru diplomatic. Pornesc de la premiza că noi trebuie să le reinventăm, pentru a fi la nivelul societăţii Secolului XXI. În acelaţi timp nu pretind că forţa militară americană trebuie să fie mai puţin puternică. Cu toate imperfecţiunile sale, armata SUA este o meritocraţie remarcabilă şi o comoară naţională. Ar merita, poate, să discutăm dacă o jumătate de trilion pe an este mai mult decît ne putem permite, sau dacă este acest buget alocat armateiinsuficient. Achiziţiile militare seamănă, adesea, cu un cornet de îngheţată pe jumătate mîncat, pentru că restul se topeşte şi curge pe jos şi toţi purtăm o parte din responsabilitate pentru asta.

Mulţi dintre noi ar putea considera că un distrugător de tip ,,Star Wars”, construit în Passcagoula, reprezintă o risipă din banii contribuabilului, în timp ce unul construit lîngă Bath este esenţial pentru apărarea naţională.

Opinia mea este că, după mai mult de un deceniu şi după mai multe războaie de anvergură, în sistemul nostru de securitate naţională se manifestă un dezechilibru sistemic. În luna mai a anului trecut, la Universitatea Naţională de Apărare, preşedintele Barack Obama a reamintit avertismentul lui James Madison, conform căruia „nici o naţiune nu îşi poate păstra libertatea în condiţiile unui război continuu”. El a mai spus că, „dacă nu ne disciplinăm gîndirea, modul în care definim acţiunile noastre, am putea fi atraşi în mai multe războaie în care nu este cazul să intrăm…”. Are dreptate – dar putea fi mai explicit în evaluarea sa. După 5 ani de mandat, aceasta este situaţia, şi preşedintelui îi revine o mare parte din responsabilitate pentru ceea ce s-a întîmplat.

El a preluat funcţia fără să aibă o experienţă guvernamentală semnificativă şi, sub conducerea sa, importanţa a două dintre instituţiile noastre de politică externă – Departamentul de Stat şi Serviciul pentru Afaceri Externe – a continuat să scadă, pînă ce influenţa lor a ajuns să nu mai aibă nici o relevanţă. În 1971, cu puţin timp înainte de a muri, Acheson a scris un articol intitulat ,,Declinul Departamentului de Stat”, în care critica faptul că puterea se concentrase în mîinile personalului de la Casa Albă, condus, la acea vreme, de un consilier pe probleme de Securitate Naţională, pe nume Kissinger. Astăzi, există, probabil, de 10 ori mai mulţi oficiali ai Casei Albe care fac politica noastră externă, comparativ cu anul 1971. Departamentul de Stat are doar un rol administrativ, iar puterea este centralizată la Casa Albă. Acolo a fost creată o suprastructură elaborată, care reproduce şi înlocuieşte organizarea geografică şi funcţională a Departamentului de Stat.

Aşa-numitul serviciu de Securitate Naţională, creat în această administraţie, a devenit un fel de agenţie guvernamentală ilegală, în condiţiile în care sute de funcţionari dau raportul unor „asistenţi speciali ai preşedintelui şi directorilor executivi…”. Organigrama este umflată în mod absurd şi reprezintă coşmarul oricărui consultant în management. În prezent, există 32 de funcţionari cu rang de asistenţi de secretar, plus 2 secretari adjuncţi şi 7 subsecretari de Stat. Este, oare, Departamentul de Stat lipsit de consistenţă pentru că reprezintă coşmarul unui consultant managerial, sau, invers, este o harababură birocratică, din cauza inconsistenţei? Este greu să separăm cauza de efect. În orice caz, nu e de mirare că secretarii de Stat din ziua de azi ignoră, în mare măsură, instituţia pe care ar trebui să o conducă…

Instituţia centrală din cadrul Departamentului de Stat este Serviciul pentru Afaceri Externe (Foreign Service – F.S.) al Statelor Unite. Ca şi Departamentul de Stat, Serviciul de Externe trece prin vremuri grele. Un editorial recent din „Washington Post”, intitulat „Preşedinţii ucid Serviciul de Externe al SUA”, abia dacă a făcut un uşor val în „iazul” din Washington. Asta seamănă, nici mai mult, nici mai puţin, cu ultimul orăcăit al unei broaşte care a observat, prea tîrziu, că apa din oală a ajuns la punctul de fierbere. Serviciul Afacerilor Externe este o meritocraţie, care funcţionează după acelaşi principiu ca serviciile militare, iar admiterea în rîndurile acestuia se face, încă, pe bază de concurs. Există aproximativ 8.000 de ofiţeri de FS, cunoscuţi sub numele de ,,generalişti”, pentru a evita nuanţa fatală de elitism. Asta, în comparaţie cu cei 14.000 de agenţi speciali ai FBI şi cei 30.000 de membri de carieră din cadrul Ministerului Mediului – ca să nu mai vorbim de cei 22.000 ofiţeri de caz ai CIA, aşa cum rezultă din informaţiile dezvăluite de Edward Snowden cu privire la bugetul alocat comunităţii de Informaţii, pe anul 2012. Nu toţi aceşti oameni sînt diplomaţi.

Mulţi dintre ei sînt destul de tineri – nu că ar fi ceva în neregulă cu asta – ceea ce a făcut ca numărul total al angajărilor să crească cu aproximativ 30% în ultimul deceniu. O mare parte din experienţa lor este pe probleme de viză, sau cea acumulată în complexurile foarte bine păzite din Kabul, Bagdad etc. Numărul lor total este format din 1.500 de aşa-numiţi ofiţeri de management, manageri cu diverse însărcinări în cadrul Departamentului de Stat, şi din cei 1.400 de „ofiţeri de diplomaţie publică”, o „rămăşiţă” din ceea ce a fost USIA . Numărul de diplomaţi de rang înalt este de ordinul sutelor, şi o mare parte din ei nu sînt calificaţi, din punct de vedere al temperamentului, sau din punct de vedere al experienţei, să conducă ambasade, ori să ocupe poziţii politice la Departamentul de Stat. Cei numiţi pe criterii politice pleacă în locuri cum ar fi Australia, Spania şi Franţa, şi ar trebui ca ei să aibă în spate o carieră solidă de asistenţi, dar, din păcate, nu se întîmplă întotdeauna aşa. În cadrul Departamentului de Stat, importanţa Serviciului de Externe a scăzut dramatic – un proces treptat, dar continuu, care s-a accelerat în ultimii ani.

În 1975, 61% din funcţiile de conducere din cadrul Departamentului de Stat erau deţinute de către FSO (ofiţeri ai Serviciilor Externe). În prezent, procentul este de 24%. Din cei 35 de trimişi speciali ai Departamentului de Stat, doar 14% au fost ofiţeri în Servicii Externe. Astăzi, este destul de posibil să se organizeze o reuniune la Departamentul de Stat, în care să nu fie prezent nici un FSO.

Dar oare au, toate acestea, vreo importanţă? Răspunsul depinde de ceea ce crede fiecare despre Statele Unite şi locul lor în lume. Seniorii de la Washington seamănă cu nişte copii de 6 ani care joacă fotbal, toţi alergînd după aceeaşi minge, încercînd să o lovească, în timp ce restul lumii merge mai departe, iar lumea este un loc mare şi complex. Este o lume a naţiunilor suverane, care necesită o atenţie permanentă şi serioasă – or, tocmai pentru asta există un Minister de Externe şi un serviciu diplomatic. Absenţa Departamentului de Stat şi a Serviciului de Externe a fost suplinită cu ceea ce voi numi, eufemistic, un ,,complex militaro-informativ”. În ultimul deceniu Washington-ul a încercat să transforme Departamentul de Stat într-un surogat de minister colonial, a fost creat un nou birou al Biroului pentru Operaţiuni de Conflict şi de Stabilizare, condus de un tip pe nume Rick Barton.

În primul an, i-a fost dificil să descopere conflictele şi să le stabilizeze – străinii se dovedesc a fi rezistenţi la încercarea americanilor, bine intenţionaţi, care vor să îi ajute – iar echipele de birocraţi, pe care el le-a promis, nu şi-au făcut niciodată apariţia… Deci, ce e de făcut? Preşedintele Obama are dreptate: avem nevoie să ne „disciplinăm gîndirea şi acţiunile noastre, sau am putea fi atraşi în mai multe războaie în care nu avem nevoie să luptăm”. În următorii ani ai Secolului XXI, puterea americană va scădea într-un sens relativ, pe măsură ce alte alte puteri vor creşte, dar acest lucru nu este sfîrşitul lumii. Terenul de joc pentru diplomaţia americană nu a fost niciodată mai deschis.

Nu avem egal în plan militar. Cele mai multe dintre ameninţările cu care ne confruntăm în spaţiul cibernetic sau în problemele de terorism nu vor putea fi rezolvate cu mijloace militare. Trebuie să menţinem garda sus în timp ce coborîm de pe baricade şi asta nu este o sarcină uşoară. După cum sugerează Obama, trebuie să schimbăm modul în care gîndim despre locul pe care îl ocupăm în lume. Avem nevoie nu doar de o armată puternică, ci şi de instituţii diplomatice eficiente. Politicienii sînt mîndri cînd îl citează pe John Winthrop, guvernatorul provinciei Massachusetts Bay, vorbind despre oraşul strălucitor de pe deal. Ei uită că Winthrop a făcut trimitere la Evanghelia Sfîntului Matei: „Un oraş pe un deal nu poate fi ascuns”. Astăzi, oraşul nostru de pe deal, Washingtonul, apare, în ochii restului lumii, mai degrabă ca Prusia din Secolul al XIX-lea, decît ca modesta Republică a părinţilor noştri întemeietori. Acest lucru trebuie să se schimbe, iar reforma instituţiilor noastre diplomatice ar trebui să fie parte din această schimbare.

II. Despre ,,deficitul diplomaţiei” americane, Departamentul de Stat, Serviciul de Externe şi diplomaţia publică în Secolul XXI

(Interviu cu ambasadorul Laurence Pope, autorul volumului „Demilitarizarea diplomaţiei americane”, Palgrave Macmillan, 2014, 5 martie 2014)

Întrebare: Înainte de a ajunge la diplomaţia publică, permiteţi-mi să vă întreb despre prezentarea extinsă pe care aţi făcut-o cu privire la situaţia actuală a diplomaţiei americane şi a Serviciului de Externe. În cartea dvs. vorbiţi despre ,,deficitul diplomaţiei” şi despre ,,nivelul serviciilor de informaţii ale armatei”. Ce părere aveţi despre poziţia Departamentului de Stat în ceea ce priveşte modul în care se realizează politica externă?

Pope : Avem nevoie de un Minister de Externe funcţional. Nu se poate conduce totul de la Casa Albă, de către o agenţie guvernamentală „ieşită din cărţi“, care îşi reia titulatura de NSC. Nu este nimic mai cumplit decît cei care deplîng timpurile şi moravurile unei epoci de bronz. Cartea mea este o încercare de a privi mai atent în obscuritatea Secolului XXI. Ea încearcă să demonstreze că va continua să existe o lume de state suverane, o lume total diferită, deoarece forţele globalizării transformă peisajul într-un mod imprevizibil; că securitatea noastră va trebui să se bazeze pe rapiditate şi agilitate, în condiţiile în care încercăm să conducem, chiar dacă relativa noastră putere este în declin; şi că instituţiile noastre diplomatice, Serviciul de Externe şi Departamentul de Stat, sînt instrumente prost adaptate acestui scop.

Î: Departamentul a folosit reţelele de socializare pentru a reface diplomaţia publică şi pentru a transforma diplomaţia americană. Ce beneficiu poate aduce acest lucru?

Pope: Nu este nimic în neregulă cu utilizarea reţelelor de socializare Twitter, Facebook, YouTube etc., dar diplomaţia trebuie să vorbească în numele statului, or astfel de mijloace de socializare sînt exprimări individuale, prin definiţie. Acest lucru poate crea, cu uşurinţă, confuzie – gîndiţi-vă, spre exemplu, la Susan Rice, care comenta pe Twitter despre necesitatea bombardării Siriei, în timp ce preşedintele îşi schimba intenţiile cu privire la acest lucru. Nu ştiu cît de multe pagini de Facebook şi conturi pe Twitter sînt de la Departamentul de Stat – poate sute, dacă nu cumva mii. Atunci cînd indivizii postează comentarii, se întîmplă ca doar una dintre alternative să fie cea adevărată: fie că ei exprimă punctul de vedere al politicii americane, caz în care este puţin probabil să fie de ajuns 140 de caractere pentru a o face cu folos, fie comentariul lor nu exprimă poziţia oficială a statului, situaţie în care opiniile lor personale ar putea fi interesante, dar există riscul ca ele să creeze confuzii.

În linii mari, fascinaţia Departamentului de Stat faţă de reţelele de socializare generează percepţia că treaba instituţiei este de a comenta peste capul, ori ceva de genul acesta. Este o iluzie periculoasă. Atunci cînd ambasadorul McFaul făcea comentarii pe Twitter, din Rusia, în timp ce noi încercam să restabilim relaţiile cu această ţară, am văzut cam care sînt problemele pe care le avem cu diplomaţia digitală. Imaginile video, postate de noua producţie de ambasadori pe YouTube, sînt de-a dreptul jenante. În filmele respective, aceştia lasă impresia că se consideră un fel de guvernatori, ceea ce este o atitudine de prost gust. Diplomaţia porneşte de la premiza existenţei unei lumi de state suverane. Fascinaţia Departamentului de Stat pentru reţelele de socializare sugerează că el nu mai crede că aceasta este lumea în care trăim, ceea ce este ciudat pentru un Minister de Externe.

Î: Abordarea problemelor de interes global – mediu, drepturile femeilor, spiritul antreprenorial şi securitatea alimentară sînt doar cîteva dintre ele – ocupă, acum, un loc mai important în politica externă şi în diplomaţia publică. Preşedintele şi Secretarul de Stat au o mai mare vizibilitate asupra aspectelor-cheie, prin numirea unui număr de coordonatori, trimişi speciali şi reprezentanţi. Cum poate Diplomaţia Publică să sprijine cel mai bine eforturile lor?

Pope: Există două întrebări aici: una cu privire la aşa-numitele probleme globale şi cealaltă cu privire la diplomaţia publică. Numărul de birouri din cadrul Departamentul de Stat care au termenul de „global“ inclus în titulatura lor a ajuns la dimensiunile unei auto-parodieri. Multe dintre chestiunile astea sînt nişte aiureli globaliste, totul se întîmplă într-un anumit loc, nu într-un eter globalist difuz. Birourile a căror activitate principală este organizarea de reuniuni anuale, reuniuni la care fie Secretarul de Stat, fie alt demnitar îşi face o apariţie fugară şi se lansează într-o retorică „sublimă“, au proliferat salbatic, iar cele mai multe dintre ele sînt conduse de politicieni, nu de profesionişti. Mai mult decît atît, fanteziile noastre privind globalizarea reprezintă una dintre faţetele unei monezi extrateritoriale, cealaltă fiind alcătuită din drone, forţe speciale şi război cibernetic – viciul plăteşte tribut virtuţii, ar fi spus Oscar Wilde. (QDDR este locus classicus al acestui non-sens). Am activat în domeniul contraterorismului, şi există birouri funcţionale, dar, hai să nu le mai numim globale. E suficient să le spunem ,,internaţionale”.

Diplomaţia Publică este o artă străveche. Am scris o biografie a lui François de Callieres, un personaj care a lucrat pentru Ludovic al XIV-lea, fiind cunoscut, astăzi, pentru o vastă lucrare a sa, referitoare la ceea ce, mai tîrziu, aveam să numim diplomaţie. Un prieten apropiat al acestuia conducea publicaţia „Gazette“ – o prezentare săptămînală şi sofisticată a opiniilor societăţii franceze din acea perioadă, iar Callieres scria articole în care apăra politica lui Ludovic al XIV-lea. Opinia publică a fost şi rămîne la fel de importantă. Cînd am acordat consultanţă la Departamentul Apărării, unde celor de acolo le plăcea să li se vorbească despre informaţii strategice, un termen care a intrat şi în lumea civilă, împreună cu multe altele, obişnuiam să le reamintesc că informaţia este aerul pe care îl respirăm, şi nu un sistem de arme.

În epoca lui Ludovic al XIV-lea, un articol bine plasat putea avea un impact important, avînd în vedere numărul redus al decidenţilor din Europa. Chiar şi atunci a fost greu să se explice bombardarea Genovei de către o flotă franceză doar pentru a le aduce ofensă italienilor. Tehnologia informaţională actuală face ca acest lucru să fie şi mai dificil, iar declaraţiile oficiale pot fi uşor înecate în vacarmul ciclurilor de ştiri. Ceea ce contează, în final, este ceea ce facem, nu ceea ce spunem.

Î: Din discuţiile avute cu colegii din Serviciul de Externe, am sesizat o puternică dorinţă de reformă, dar căreia rareori i s-a dat glas în interiorul clădirii sau la ambasade, cu excepţia convorbirilor private. Pe de altă parte, la Pentagon schimbările (fie că sînt provocate din interior, fie din exterior) sînt discutate în mod constant. Pe parcursul carierei dvs., aţi petrecut ceva timp alături de forţele armate. De ce există această diferenţă?

Pope: Pentru Departamentul de Stat, istoria nu reprezintă decît o succesiune de lucruri blestemate. Cultura sa este profund ostilă ideilor şi teoriilor noi, ceea ce este ciudat pentru un grup de oameni atît de inteligenţi. La începutul carierei mele, ca mentor-senior la Departamentul de Apărare (Departement of Defense – DOD), am învăţat o lecţie importantă. Era înainte de atentatele din 11 septembrie 2001 şi chiar înainte de războiul din Irak. Pentru testarea diverselor concepte de luptă, cunoscute sub numele de Revoluţie în Domeniul Militar (RMA), fusese organizat un joc de război masiv, denumit Provocările Mileniului. Premiza de la care pornea RMA era aceea că noi aveam calculatoare, iar băieţii răi – nu, aşa că puteam declanşa, cu o mînă, o operaţiune majoră de luptă, iar cu cealaltă, o mişcare de insurgenţă, şi asta, o dată la 6 luni, exact timpul necesar pentru a ne regrupa.

Presupuneam că inamicul ar fi fost iremediabil dezorientat de măiestria noastră tehnologică şi, deci, aproape dispus să renunţe. Am văzut ce s-a întîmplat cu acea încredere exagerată în războiale noastre din Irak şi Afganistan, dar, spre deosebire deDepartamentul de Stat, armata este o instituţie unde se învaţă, căreia chiar îi pasă de idei. În creuzetul acestor războaie, ea a aflat, din nou, străvechiul adevăr, şi anume că războiul nu este o treabă de inginerie, ci o ramură a politicii, de aici doctrina contra-insurgenţelor şi tot restul. Problema este aceea că ideile contează. Dacă sîntem serioşi în ceea ce priveşte reforma, prima întrebare care se pune este: în ce lume trăim? Dacă noi chiar credem că, în Secolul XXI, statul-naţiune este irelevant, pentru că lumea se scufundă într-o „supă“ globală – adică toate statele naţionale, cu excepţia noastră -, atunci nu vom avea nevoie de un serviciu diplomatic puternic şi inteligent, care operează din cadrul unui minister de Externe funcţional. Reforma instituţiilor noastre diplomatice trebuie să fie abordată la acest nivel conceptual, nu la nivelul planurilor în 10 puncte.

Î.: Ce ar trebui să facă diplomaţia publică?

Pope: Aş întoarce întrebarea, deoarece nu am prea multă experienţă în acest domeniu şi aş pune, la rîndul meu, cîteva întrebări unor profesionişti. Există modalităţi noi de apreciere a opiniei din alte ţări? Ce valori pot fi extrase din acel ocean de date? Ce gîndesc oamenii din Crimeea în această dimineaţă, cînd se află în pragul unei posibile confruntări cu forţele ruseşti? Reţeaua de socializare Twitter este, în mod evident, un instrument nou – citesc numeroase comentarii privind Libia – dar trebuie să fim atenţi cînd tragem concluzii din eşantioane reduse. Lăsînd la o parte tehnicile de măsurare a opiniei externe, atît pentru diplomaţia publică, dar şi pentru diplomaţie, locul din care trebuie să pornim nu este lumea în care ne-ar plăcea să trăim, ci lumea aşa cum este ea. Noi, americanii, sîntem prea mult predispuşi către fantezii utopice, şi asta nu este o ocupaţie inofensivă şi fără urmări. Pentru că realitatea are căile ei, prin care îşi va lua revanşa.

COMENTARII DE LA CITITORI