Un om care a aflat că adevărul este în Christos (2)

in Lecturi la lumina ceaiului

Părintele Galeriu a fost un mare preot, duhovnic şi predicator, un intelectual cu pregătire complexă, care a înţeles că teologia se îmbină cu ştiinţa, cu filozofia şi cu toate artele, ele reprezentînd componentele esenţiale ale culturii şi istoriei oricărei epoci. Prin harul cuvintelor, îi atrăgea pe oameni, îi convingea şi îi întorcea la dreapta credinţă ordotoxă. La spovedanii, el dădea speranţe tuturor necăjiţilor. Acest mare preot, cu personalitatea sa complexă, merita să fie nemurit
într-o carte, şi acest merit îi revine doamnei Elis Râpeanu, care a fost nelipsită la slujbele sale, ţinute şi la Ploieşti, unde a locuit în tinereţe, şi la Bucureşti, şi se poate spune că l-a cunoscut foarte bine. Fiindcă refuzase, în repetate rînduri, să se roage şi pentru sănătatea lui Ceauşescu, în vara anului 1989, părintele a fost arestat pe stradă, dus la Miliţie şi bătut pînă la ziuă.
Deşi au trecut atîţia ani de la moartea sa, amintirea părintelui Galeriu a rămas vie în sufletele prietenilor săi. Astfel, fizicianul dr. Andrei Dorobanţu relatează o scenă memorabilă: ,,Într-o zi, unul dintre fiii părintelui m-a sunat şi mi-a spus să vin cu maşina mea la Hotelul Ambasador, unde erau cazaţi mai mulţi oaspeţi francezi cărora părintele le promisese că îi duce la Mînăstirea Cernica. În momentul în care am intrat în holul hotelului, am înlemnit: toată lumea de acolo, inclusiv personalul hotelului, era în genunchi, şi părintele îi binecuvînta! Ce ziceţi de aceasta?…”.
Vă redăm acum o altă scenă, relatată de părintele preot dr. Vasile Gordon, de la Facultatea de Teologie din Bucureşti: ,,Am fost cu studenţii mei într-o excursie la Mînăstirea Sihăstria. Vroiam să-l întîlnesc pe părintele Cleopa. Dar părintele nu era în mînăstire. Era în pădure, cu părintele Galeriu. Numai ei doi. Vă daţi seama ce vorbeau cei doi mari duhovnici, unul de mînăstire şi altul de parohie?”.
Rămînînd în acelaşi context, să remarcăm că scena aceasta se aseamănă cu ceea ce a scris cîndva profesoara Zoe Dumitrescu-Buşulenga, aflată în vizită la Mînăstirea Văratic, unde a cunoscut-o pe maica Pelaghia. Şi maica asta bătrînă avea o memorie colosală, aducîndu-şi aminte şi ce i-a povestit, în copilăria ei, vechea stareţă. Anume că, într-o zi, venise în vizită Eminescu, poate însoţind-o pe Veronica Micle, sau poate era împreună cu Ion Creangă. Şi, la povaţa lui Creangă, Eminescu s-a spovedit şi împărtăşit la un bătrîn preot de acolo. Ce i-o fi spus marele poet, n-a aflat nimeni, dar, pînă la sfîrşitul zilelor sale, bătrînul preot n-a mai vorbit cu nimeni. Ce înseamnă să ţi se spovedească un geniu!…” – a încheiat marea profesoară, care, în ultimii ei ani, s-a călugărit cu numele de maica Benedicta. A murit în anul 2006 şi a fost înmormîntată la Mînăstirea Putna.
În încheierea articolului nostru, să-i dăm cuvîntul autoarei cărţii, care ne va mai dărui ceva: o reţetă de… colivă, primită de la aceeaşi coană preoteasă Argentina, cu care, cum se vede, era în bune relaţii. ,,N-am mîncat nicăieri – se divulgă doamna Râpeanu – o colivă mai bună ca aceea făcută la Ploieşti, oraşul copilăriei mele. Îmi aduc aminte că se făcea din grîu, pus cîteva zile la muiat, apoi se punea în piua de lemn şi se pisa cu un pietroi lunguieţ, ca să se desprindă coaja. Bobul de grîu rămînea aproape alb şi era pus la uscat. Apoi se vîntura, ca să se îndepărteze cojiţele. Era pus la fiert, respectîndu-se cantităţile de apă şi de grîu. (În paranteză fie spus, astăzi se foloseşte arpacaşul.) Înainte de a fi dat de pe foc, se adauga zahărul şi se dădea în cîteva clocote. Şi, mai ales spre sfîrşit, se amesteca, tot timpul, cu o lingură mare de lemn, să nu se lipească şi să se afume. Asta era renumita «Colivă a Coanei priotese», căci fusese pusă în circulaţie de preoteasa Argentina, soţia părintelui Galeriu, pe vremea cînd acesta slujea la Biserica «Sf. Vasile» din Ploieşti, de lîngă bulevardul care ducea (şi duce şi astăzi) de la bariera Cîmpinii pînă la Gara de Sud, flancat, din centru pînă la gară, de aleile de castani, cîntaţi de Ionel Fernic. Mai tîrziu, am înţeles în ce constă secretul: cît mai multă nucă, cu miejii tăiaţi cu cuţitul (nu daţi prin maşină, ca astăzi!), dar jumătate din cantitatea de mieji e prăjită, sau coaptă în cuptor, lăsată să se răcească, frecată cu mîna, să se îndepărteze cojile, vînturată, să rămînă miejii curaţi, apoi mărunţiţi cu cuţitul. Deasupra colivei, peste stratul de praf de biscuiţi, se cerne cacao amestecată cu scorţişoară, dar şi cu puţin praf de anason, ca la prăjiturile turceşti, de pe vremuri. Coaja de lămîie (portocală) nu prezintă mare importanţă. Ultimul strat de deasupra este zahăr farin, care, ca să nu zboare în toate părţile, cînd bate vîntul sau se deschide uşa, e presat uşor cu o foiţă de hîrtie. Abia la urmă se ornează cu bomboane şi ciocolată, puse neapărat în formă de cruce”.

Sfîrşit
PAUL SUDITU

COMENTARII DE LA CITITORI