Un om cît o lume

in Lecturi la lumina ceaiului

 

Motto: Vai de viii care trăiesc asemenea moarte…

Mai întîi a fost cuvîntul – şocant, incompatibil cu realitatea mea şi cu orizontul meu de gîndire. Vadim a Murit.

Apoi a fost plînsul, necontrolat, în hohote repetate, o criză de ore, prima de la moartea celui care mi-a dat viaţă şi pe care acelaşi Dumnezeu mi l-a luat, culmea, cam la aceeaşi vîrstă pe care unii o numesc „frumoasă” şi în orizontul aceleiaşi credinţe pe care o numim „dreaptă”.

M-am întrebat – de ce plîng? Sigur, Vadim a fost un om drag, m-a însoţit la altar în cea mai frumoasă zi a mea şi a soţiei mele, a venit alături de iubita lui consoartă şi de minunatele sale fiice, apoi mi-a transformat în destin capriciul de a intra în politică, mi-a dăruit cu atîta plăcere cărţi, am dezbătut, în mii de convorbiri şi de discuţii, articole, ştiri, ipoteze, mă lega de el o istorie de mai bine de 20 de ani… Dar, cu cinismul meu de jurnalist şi nesimţirea omului care crede că „le-a trăit pe toate”, îl reţineam în memoria „de lucru”, cea pe care o foloseşti atunci cînd iei deciziile curente, ca pe omul politic şi pamfletarul veşnic ştrengar – chiar aproape de sensul etimologic al cuvîntului, ce vine de la „ştreang”, ducînd la înţelesul de „bun de pus în ştreang“. Sentimentul filial, deţinătorul permisului de plîns, mi se părea a fi departe de mine, de relaţia cu „Tribunul”.

La un moment dat, l-am numit, în cadrul unei conferinţe, „Un om al destinului” – asta nu doar pentru că îmi altoise mie destinul, dar schimbase sau influenţase destinul unui număr mare, chiar imens, de oameni. Deci, un om prin care destinul lucrase.

Am o viaţă plină – mă bucur de o căsnicie fericită, citesc mult, fac zilnic sport, merg la serviciu, ascult cîteva ore muzică în fiecare noapte, scriu zilnic, îmi fac timp pentru prieteni, mai ales pentru cel cu patru lăbuţe… Ei bine, în această densitate controlată a apărut, brusc, lipsa de control – disperarea şi plînsul. Mi-am dat seama că parcă nimic din ceea ce îmi umplea timpul nu mai reprezenta alinare, ci durere. Toată lumea mea „controlată” se întorsese împotriva liniştii mele, cărţile, muzica, articolele, telefoanele, mai ales telefoanele mă lăsau fără suflu, în cascade de secvenţe recurente, insuportabil de dureroase. Parcă un întreg subconştient îşi făcea loc prin acea memorie sau conştiinţă cotidiană şi mă lovea cu remuşcări, sentimente puternice, regrete imense, dar, mai ales, cu neîmpliniri şi vise sfîşiate… Nu înţelegeam nici ce se întîmplă, nici cum să reacţionez.

Deodată, primesc un S.M.S. – „Salut! Cînd poţi şi ai starea necesară, poate scrii cîteva cuvinte despre moartea marelui Vadim, pe Facebook, ca să putem distribui mai departe!”. Era un amic din Azuga, al cărui mesaj l-am reprodus întocmai. Mă aşez, din reflex, la calculator, încep să tastez cuvinte: „marele, genialul, curajosul…”, dar mi se par, toate, banale, neinspirate, false. Nimic nu mă ajuta, eram înconjurat doar de demonii regretului şi remuşcării, un abis în care nu mai regăseam nimic din lumea… Mi-am dat seama – de fapt, nu murise un om, ci o lume. O lume în care Vadim mă introdusese, poate chiar mi-o crease, fără să îmi ceară altceva decît conştienţă, adică atenţie cronică şi acută faţă de tot ceea ce se petrece, dar şi obligaţia acceptării valorii celuilalt – o datorie de care el se achita în întreg, în ciuda parţialelor exteriorizări de moment.

Am scris pe Facebook o singură propoziţie: „Pentru mine nu a murit Vadim! A murit un om cît o lume…”. Apoi, am adăugat, parcă din îndemnul acelui subconştient: „Nu am lacrimi destule pentru a plînge o lume, nu am destul suflet pentru a o reînsufleţi şi nici atîta viaţă pentru a o învia. Vai de viii care trăiesc asemenea moarte…”.

Despre Vadim nu se poate spune că a fost un om bun, sau rău, mare, sau mic – aşa cum o lume nu e bună, sau rea, mică, sau mare. O lume e un complex de idei, sentimente, cunoştinţe, intenţii…

Vadim a fost, pentru mine, o lume. O lume pentru care nu voi regreta nici o lacrimă, nici măcar un nebărbătesc hohot de plîns.

În biserică, printre durerea şi dragostea atîtor suflete, mi s-a părut că-i văd zîmbetul de ştrengar şi că-l aud zicînd: „Găsesc eu o cale să mă întorc!”. Iar secvenţa cu coşciugul… parcă am asistat la ultima dintre poznele lui…

Şi, trebuie să mărturisesc, acum sînt convins că, sfidînd depărtarea şi sacrul eternului început, aşa cum a sfidat apropierea şi lumescul moment de sfîrşit, Vadim a plecat spre noi!

DragoŞ Dumitriu

COMENTARII DE LA CITITORI