Un partid cu trecut mare, cu prezent dubios şi fără viitor (1)

in Lecturi la lumina ceaiului

 

 

Motto: „Fost-ai lele cît ai fost,/ Dar acum n-ai nici un rost“.

 

Într-o vreme în care românii renunţă la convingerile lor doctrinare, la fel de repede precum îşi schimbă ciorapii, este un adevărat miracol să constaţi că Partidul Naţional Liberal a ajuns un adevărat patriarh al vieţii noastre politice. Surpriza este cu atît mai mare, cu cît cele 200 de partide, apărute precum ciupercile după ploaia acidă şi otrăvitoare din Decembrie 1989, n-au dansat decît o vară. Multe dintre ele nici n-au ajuns să se confrunte cu primul scrutin. Aşa s-a întîmplat şi cu găştile politice constituite în ultimii 2 ani, din vreascuri şi surcele, adică din căzături, de către penala Elena Udrea din Pleşcoi, de procuroarea ceauşisto-băsistă Nimica Macovei şi de vajnicul utecist-securist Mihai Răzvan Ungureanu – Unguent şi Unguruent -, toate dispărute înainte ca poştaşul să le afle adresa. Timp de mai bine de un secol, PNL s-a implicat în mai toate momentele cruciale ale Istoriei noastre. Apariţia şi afirmarea liberalismului în România sînt indisolubil legate de Brătieni, acea familie străveche de boieri autohtoni, unică nu doar prin bogăţiile imense de care dispunea, cît mai ales prin capacitatea intelectuală şi ţinuta morală, prin profundele simţăminte patriotice puse în slujba propăşirii ţării. Oare ce s-ar fi întîmplat cu PNL dacă, în ziua de 9 decembrie a anului 1909, Ionel I.C. Brătianu ar fi fost răpus de cele 3 gloanţe trase asupra sa de un ceferist inconştient? Poate că Partidul Liberal ar fi murit, şi el, odată cu faimosul său lider, sau poate că sfîrşea într-o fuziune cu vajnicul său adversar – Partidul Conservator. Oare ce s-ar fi întîmplat cu România, în vîltoarea acelor vremuri tulburi, fără Ionel Brătianu, dar cu un Petre Carp, un Alexandru Marghiloman, sau Titu Maiorescu (toţi filogermani) în fruntea Guvernului? Cu siguranţă că România s-ar fi aflat, şi astăzi, în hotarele ei din 1916. Intuind ca un adevărat vizionar misiunea istorică pe care avea s-o îndeplinească Ionel Brătianu, poetul şi prozatorul Alexandru Vlahuţă scria, spre sfîrşitul anului 1909: „Întotdeauna popoarele au avut nevoie de oameni mari (…) Noi, românii, avem nevoie, avem straşnică nevoie, în momentul de faţă, de un asemenea om (…) Mă uit în jurul meu, mă uit înainte mai ales, şi nu văd un alt om, în afară de domnul Brătianu, spre care să se poată îndrepta cu mai multă încredere speranţele Neamului nostru, atît de încercat!”. Doamne, cît de actuale sînt aceste cuvinte, izvorîte dintr-o înaltă şi curată conştiinţă românească! Parcă avem orbul găinilor, nu vedem marile personalităţi, ba dimpotrivă, le blamăm, ne oprim, ca troglodiţii, mereu asupra incapabililor, mafioţilor şi ticăloşilor, pe care îi împingem, inconştienţi, în cele mai importante dregătorii. Aşa cum arăta la vremea sa sociologul, economistul şi filozoful Ştefan Zeletin, Partidul Liberal s-a constituit în jurul unei fracţiuni a marii burghezii financiare, pe care nu ezita s-o califice oligarhie financiară, deşi, pe atunci, sistemul capitalist autohton era anemic. De altfel, unii ideologi ai Partidului Ţărănesc şi ai Partidului Naţional contestau ideea, conform căreia liberalii ar reprezenta burghezia, capitalismul real, definindu-i ca exponenţi ai ciocoismului, iar PNL-ul îl defineau ca pe un grup parazitar.

(va urma)

NICOLAE DĂSCĂLESCU

COMENTARII DE LA CITITORI