Un portret în lumini şi umbre, făcut de un duşman

in Lecturi la lumina ceaiului

POETUL ŞI ESEISTUL

CORNELIU VADIM TUDOR

 

Politicianul controversat de după 1990, pamfletarul demonic, injurios, fosforescent şi teribil, posesorul celor mai antitetice măşti publice, rămîne, structural, un poet capricios, iar regretatul erudit Edgar Papu l-a intuit, probabil, cel mai bine pe acest nărăvaş imposibil, care e în stare să înfigă lama cuvîntului dincolo de prăsele şi după ce-a constatat că nu mai mişti să se înduioşeze instantaneu, fiind gata chiar de-a se biciui pe sine, dacă prin acest gest te mai poate aduce la viaţă.

Hulit sau adulat, Corneliu Vadim Tudor e un personaj care nu poate lăsa pe nimeni indiferent. Nu voi aminti în acest context de omul politic şi nu mă voi grăbi să dau verdicte, fiind, în acest sens, suficienţi „specialişti” (era să scriu „vadimologi”) de profesie. Ciudat e faptul că toţi cei ce-l contestă ca politician şi persoană îi neagă cu înverşunare şi aproape orice înzestrare poetică, amintind mereu că e vorba de un liric minor, un fel de vulgarizator al poeziei lui Adrian Păunescu. Şi totuşi, omul asimilase lecturi substanţiale încă de timpuriu (în 1989 avea abia 40 de ani). Ca ziarist, atrăsese atenţia asupra sa (chiar adoptînd poate unele poze cu iz histrionic) şi prin acumulările livreşti, în special acelea din sfera Istoriei, filozofiei şi literaturii. Ceea ce frapează în poezia lui Corneliu Vadim Tudor e gustul pentru iconografia somptuoasă, de un baroc strălucitor, amintind, în multe privinţe, de atmosfera unora dintre romanele lui Eugen Barbu – mentorul său adorat. Uneori, ca şi maestrul său, Vadim Tudor inventează noi cuvinte sau le reortografiază, ceea ce l-a făcut pe Alexandru Piru să explodeze şi să-l desconsidere cu totul, printr-o serie de texte mustind de-o savantă indignare (o făcuse şi în cazul lui Eugen Barbu însă).

Poeziile pe care le-a dedicat soţilor Nicolae şi Elena Ceauşescu, precum şi polemica purtată cu rabinul-şef al României Moses Rosen – fac din Comeliu Vadim Tudor un personaj nefrecventabil de către mulţi. Cred însă că poetul nu poate fi şters din peisajul literelor româneşti, fiindcă oricine a interzis dreptul la rostirea sau scrierea cuvîntului (chiar dacă acest cuvînt a picat năprasnic, asemenea unei pietre detunate din arcuirea praştiei) n-a reuşit (pe termen lung) să cîştige acest război.

Naţionalismul lui Vadim Tudor e unul acut şi – cu toate excesele sale pamfletare – pare a fi proiecţia unui spirit pentru care marile figuri istorice ale românilor nu se deosebesc de chipurile sfinţilor de pe pereţii acelor schituri pitite în munţi, unde cîţiva călugări uitaţi de moarte încearcă să păstreze vie amintirea vremurilor cînd Dumnezeu şi cu Sfîntul Petru păşeau peste nisipurile Pămîntului, se hrăneau cu grîne coapte şi pluteau peste ape, învăluiţi în fum şi lumină…

Cînd scrie despre Istorie sau patrie, Corneliu Vadim Tudor intră într-un fel de transă şi incantaţiile sale lirice se derulează asemenea unor descîntece împotriva Răului absolut. Imaginile se desenează cu forţă, linia versurilor e una clasică… Limba română se metamorfozează într-un magic fluid: „Ea urcă din adînc, ca dintr-un crater/topind în lavă fiece cuvînt/căldură e, de stea, şi alma mater/şi n-are seamăn pe acest pămînt”.

Portretul lui Tudor Vladimirescu e aidoma cu acela al unui duh figurat, fie în tablourile naive, fie în hrisoavele contemporane lui. Picurul cuvintelor are ceva ciudat, străvechi, susurînd ca în baladele populare, ori ca în Filocalii (cum observa, cîndva, Eugen Barbu): „La Tismana-n monastire/doarme Tudor somn supţire/şi nu mult deasupra lui/trei cuţite zac în cui/unul rîde, unul plînge/altul zice c-ar bea sînge”.

Un zugrav bisericesc din stirpea lui Pîrvu Mutu glăsuieşte prin imaginile desenate de poet:

„Domnul Tudor la mijloc/e stîlpşor de busuioc/cu surguei şi diadime/cum le place la mulţime/ în dulamă de ivoriu/pare sfînt şi ziditoriu/glasul lui, frumos hanger/sapă o fîntînă-n cer”.

Pentru poetul Corneliu Vadim Tudor, poporul român devine un adevărat miracol al Istoriei, înzestrat cu toate însuşirile posibile. Deşi pe alocuri discursul său liric riscă a aluneca în manierism, nu poţi să-i negi capacitatea de a picta basoreliefuri care conţin, pe alocuri, multe imagini fericite. Poate că snobismul nostru de a nu mai aminti astăzi de specia poeziei patriotice (pe care o considerăm, nu ştiu de ce – echivalentă mereu cu un mijloc al propagandei) ne face să fim reţinuţi. Harfa lui Vadim devine cînd clopot bubuitor, cînd bucium sunînd peste vreme: „Frumoşi mai sînt românii noştri, poporu-i înţelept ca marea/prin brazii stemei trece oastea de cavaleri danubieni/un fluviu fumegînd de patimi ne-a dăltuit pe chip răbdarea/mai de din vale de Rovine pînă în Munţii Apuseni (…) L-au biciuit cu spini tîlharii de-au sîngerat şi macii-n grîne/l-au fost tîrît în vrej de flăcări la judecata de apoi/iar clopotul de oase albe din turla patriei române/trăgea o zi de sărbătoare şi două veacuri a război/şi i-au tăiat hrisovu-n patru, şi i-au înfipt jungheru-n spate/făptura lui sacerdotală au pus-o-n furcă la răscruci/tăgada, trocul şi trădarea cădeau din Bălţile furate/l-au tras pe roată ca pe-un mire atîţi procleţi şi eunuci“.

Cînd îşi transpune veninul pamfletelor în versuri, Corneliu Vadim Tudor poate realiza performanţe remarcabile. Un blestem aruncat în obrazul celor care (în viziunea sa) au tranşat România la Yalta, pare a fi cu nimic mai prejos decît celebrele fulgere argheziene: „Putrezi-le-ar cuibul minţii şi-al măselelor în ape/pune-le-ar ucigă-l toaca jugul lui de lipitori/aibe jerăgai sub limbă, cleştii capului le crape/smoala iadului să fiarbă pînă şi-n copiii lor/Aripa Satanei fi-le-ar groapa, candela şi mila/să-i izbească Avestiţa cu copitele în gît/Navadaria şi Grompa, Avezuha şi Hulila/Tiha, Prava şi Nicozda să le ţină de urît/Risipească-le mormîntul ciori conofăite-n bale/boaşele le steie-n gură ca-n Hieronymus Bosch/ în piroane înroşite inima li se răscoale/să le ciugulească splina viermii hadesului, groşi”.

Basarabiei şi Bucovinei înstrăinate le e dedicată o poezie ce se reţine – „Motiv de basm românesc”, unde pamfletarul (deşi nu atît de virulent) îşi manifestă încă vie tendinţa de a lovi scurt şi năpraznic. În acest caz, ţinta sa e Imperiul de la răsărit, învăluit în metafore, însă, cu toate acestea, decriptibil în înţelesuri: „Hirsut şi gigantic, trăind din furat/ îşi leagănă monstrul făptura în soare/ în colţii lui ţipă doi miei dintr-un sat/ şi fiara din el de plăcere tresare/ (…) Păşunea e arsă, ferigile gem/ pe unde-şi înfige el laba păroasă/ ce fluviu de jale, ce groaznic blestem/ pe munţii aceştia de-o vreme apasă?”.

Efecte emoţionante obţine Corneliu Vadim Tudor şi atunci cînd îl evocă pe Mihai Eminescu, personalitate pentru care a nutrit un adevărat cult. „Eminescu la 33 de ani” e, în acest sens, o poezie foarte frumoasă, alcătuită parcă din tuşe luminoase, proaspete şi mărturisiri de o dramatică sinceritate: „Am vîrsta christică, sfîrşit de secol/mă soarbe golul vremii înapoi/e viaţa mea cenuşăreasa morţii/ţinută-n dreptul peşterii de voi/învăţ să gust din toate, să mă mistui/cu ode-n metru antic mă-nfăşor/în părul meu a prins să înflorească/un liliac albit de-atîta dor”.

Un scandal internaţional a stîrnit poezia intitulată „În apărarea lui Eminescu”, în care Vadim Tudor l-a vizat pe şef-rabinul României Moses Rosen, cel care criticase aspru o parte a publicisticii eminesciene pentru referirile la populaţia evreiască, socotindu-o de un antisemitism extrem. Ultragiat, poetul va trage din nou spada zimţoasă a pamfletului: „Trist cartofor, tu, monument de ură/ satyr drapat în giulgiu vişiniu/ cum vii să faci tu ordine-n cultură/ mai bine-ai vinde nasturi şi rachiu/mici echimoze-s ochii tăi, de fiară/ rînjeşti ca rîia, hoţ, cu colţii răi/mefiboşet gîngav şi fără ţară/răufăcător eşti tu, cu toţi ai tăi”. Nu mai adăugăm decît că volumul „Saturnalii“ (ce conţinea poezia în cauză), apărut în 1983, a fost retras din circulaţie ulterior, iar Corneliu Vadim Tudor n-a mai putut publica nimic vreme de cîteva luni… În 1980, păţise ceva similar pentru un articol publicat în revista „Săptămîna”, în care aluziile negative la adresa evreimii erau mai mult decît transparente. În pofida faptului că a supus ascuţişului pamfletelor sale mulţi reprezentanţi ai etniei evreieşti, el nu s-a considerat niciodată un antisemit, susţinînd că îl deranjaseră doar acei evrei care (în opinia lui) se manifestaseră necuviincios faţă de valori ale spiritualităţii româneşti. Moses Rosen s-ar fi încadrat în această categorie, prin comentariile sale la adresa publicistului Eminescu. Numai că, atunci cînd devenea ultraindignat, Vadim îşi transforma condeiul în bardă, astfel încît efectele rezultate ulterior nu le mai putea prevedea. Iarăşi, pamfletarul devenea mai puternic decît liricul…

Şi totuşi, oricît ar părea de paradoxal, acest om vulcanic, cu un caracter greu de suportat, poate fi capabil de gingăşii nebănuite. Unele dintre creaţiile dedicate mamei sale pot sta alături de cele mai reuşite creaţii lirice din întreaga noastră literatură contemporană. Un exemplu, în acest sens, ni-l oferă poemul intitulat „Stampă de Primăvară”, veritabilă bijuterie imagistică, pe care-l voi reproduce în întregime: „E un ajun de Paşte, cu mierle în copaci/cînd stăruie în casă miros de cozonaci/Tu zugrăveşti cu ceară încondeiate ouă/în flori şi arabescuri ce strălucesc de rouă/In roşu, mov şi galben, în verde crud de ierbi/ceva nu iese bine, văpseaua iar o fierbi/Un crîng de iasomie în păr ţi s-a-mpletit/în calendar scrii iarăşi cîte-un verset sfinţit/Era un timp de slavă, aprilie vestea/arhanghelii dreptăţii cum saltă iar în şa/Te văd din nou în stampa copilăriei mele/un pescăruş pe pînza străvechii caravele/La streşini se-nfiripă un cuib de rîndunici/zorelele pe garduri cu mîna le ridici/Copii desculţi ai străzii migrează către denii/pe cerul mahalalei trec nori de mirodenii/şi tu frămînţi aluatul, tot somnul ţi s-a dus/ne spui din nou povestea cămăşii lui Isus/Oh, cît eşti de frumoasă, ce palide ninsori/Iţi joacă-n ochi ca focul albastru pe comori/Au înflorit salcîmii şi vişinii din nou/tălăzuieşte marea sub coaja unui ou/Cît de înaltă-i bolta în noaptea de Prier/opreşte clipa, Doamne, numai atît Îţi cer/ În casa noastră scundă, cînd totul renăştea/ minunea vieţii mele, rămîi pe veci aşa/ şi să-mi apari de-a pururi precum te văd acum/ într-un ajun de Paşte, prin clopote de fum”.

Şi atunci cînd se referă la taina eternităţii, Corneliu Vadim Tudor are capacitatea de a se dovedi profund şi interesant în stihuri ca acestea, din poezia „Cunoaşterea“: „Soneria morţii, un tunel adînc/ iar la capăt arde o lumină mare/ voci din altă lume vin şi te petrec/un oraş de aur tremură în zare/ Nu mai ştii de tine, nu mai ştii de noi/ lumea o contempli de deasupra parcă/ treci o barieră, simt că te grăbeşti/ nimeni nu mai poate calea să-ţi întoarcă/ Fericită mască ţi s-a pus pe chip/ ca o stemă albă înmuiată-n pace/ tot ce-a fost durere te-a înnobilat/ ultima suflare nufăru-şi desface”.

Imaginaţia fastuoasă, o tristeţe rostită poate cu o anumită emfază (care se potriveşte uneori cadrului), o anumită discursivitate ce reuşeşte să obţină emoţionante efecte atunci cînd nu devine prea abundentă, dar mai presus de toate, o limbă română mînuită cu o drăcească iscusinţă. Corneliu Vadim Tudor e şi un actor înnăscut, care are nevoie de decoruri pe potriva gusturilor sale, în care se observă ecourile unor lecturi bine asimilate: tablouri cu rame grele, fresce byzantine dominate de personaje hieratice, călcînd printre nori, stele sau fulgere, cîmpii şi păduri în care culorile nu pălesc niciodată, eroi istorici egali semizeilor şi pasiuni devastatoare (în nici un caz animalice) în care adierea morţii se simte chiar şi atunci cînd efluviile parfumurilor florale riscă a ameţi întreaga fire. Dragostea o trăieşte ceremonios şi pictural: „Cînd un bărbat iubeşte o femeie/e subjugat de toamnă în amurg/şi fumul vechi al lemnului de santal/răsfaţă ochii lui de demiurg/înduplecat ca fiara în capcană/cu pieptul podidit de-o rană grea/prin vămile orbirii se înalţă/pentru a-şi lua lumină de la Ea”…

Corneliu Vadim Tudor a publicat şi volume de publicistică, în care şi-a reunit o serie de eseuri, recenzii, poezii, studii şi articole – majoritatea dintre acestea de inspiraţie politico-istorică. (…)

Trăitor un an la Viena, Corneliu Vadim Tudor ştie să surprindă sufletul locului: „Acum, cînd scriu aceste rînduri, pe una din băncile Universităţii, afară pogoară amurgul timpuriu al unei toamne fără pereche. Pe statuia lui Goethe, de lîngă vechiul parc Burggarten, se aşterne o întreagă generaţie de frunze galbene, tuburile fluorescente încep să-şi ţeasă păienjenişul, producînd un susur de izvor tirolez, iar puternica aortă a oraşului, care este Ringul, pulsează fără întrerupere zeci de mii de oameni, grăbiţi către casele lor şi către o binemeritată odihnă. (…) Zorii de ziuă au ceva din limpezimea chihlimbarului, soarele de amiază picură dulceaţă în fructe şi daureşte stucaturile faţadelor, iar serile, cu ecoul lor de valsuri răzbătînd din grădinile-restaurant, dantelează pînze arteziene şi fosforescenţe de neuitat pe toată întinderea“.

Pictorul de peisaje îşi aruncă privirea-roată peste natura României şi zugrăveşte ansambluri ca acesta: „Tot astfel, efigia rodniciei poate fi surprinsă cel mai curat la vremea prînzului mare, în încremenită baie de abur a Bărăganului, cînd cvadriga în flăcări a soarelui se năpusteşte triumfală în cetăţile pîinii, mînată de herghelii de maci nărăvaşi, le supune şi fecundează… Dar serile şi nopţile din împărăţia de zburătoare şi ouă a Deltei, sau cele de pe ţărmul Mării Negre survolat de petardele de spumă albă ale pescăruşilor, sau cele care învăluie în taină malurile pirogravate cu sălcii ale rîurilor ţării? Nu sînt ele oare, în albăstrimea lor de stampă medievală, de dveră voroneţiană cusută în atlas, urşinic şi caşmir înstelat, o întruchipare a însăşi Păcii pe pămînt?”.

Stilul e (fără îndoială) dominat de o anumită solemnitate barocă, de un retorism pe alocuri forţat (amintind de ecouri ale Byzanţului) şi i se pot imputa accentele declamative, obositoare, încărcate, enervante chiar… Dar imaginile sînt ample, viu colorate, alcătuind un univers propriu, frenetic, adesea confecţionat, dar care se reţine totuşi… Poetului îi plac cuvintele rare, cu gust vechi, rafinat, niţel anacronic, sunînd ca picurii ploii pe acoperişurile pagodelor, în nopţile fără de lună şi speranţă. E pîndit la fiecare pas de histrionism, dar lecturile îl salvează, sînt întinse, şi-l copleşesc pe orice detractor al său, chiar dacă acesta din urmă poate vorbi de un fel de cultură de almanah, ce-l caracterizează pe emulul lui Eugen Barbu. Dar, mulţi condeieri n-au nici măcar atît, grăbindu-se a forţa absurd cuvintele şi a identifica figuri de stil pe care le ratează adesea fără să clipească…

Cultul lui Corneliu Vadim Tudor pentru Mihai Eminescu nu echivala cu o poză. In 1986 scria, în acest sens: „Din păcate, unii dintre noi îl tratează pe poetul nepereche precum o făceau contemporanii Ducăi-Vodă, adică fără să fi auzit de el. Noi nu avem încă în Bucureşti un liceu cu numele Eminescu. Cinematografia noastră încă nu e capabilă să realizeze un film artistic consacrat vieţii şi operei poetului de geniu, asta în vreme ce multe figuri de o mult mai redusă însemnătate sînt imortalizate prin ecranizări mai mult sau mai puţin convingătoare. (…) Dar cea mai mare datorie o avem încă faţă de tipărirea operei integrale. Am mai spus-o şi cu alte prilejuri, şi n-am fost singurul: aceasta trebuie să vadă lumina tiparului urgent şi necondiţionat. Nu există nici o raţiune – diplomatică, ideologică sau conjuncturală – care să fie mai puternică decît datoria noastră faţă de cultura naţională, decît dragostea pe care trebuie să i-o purtăm lui Eminescu”.

Un foarte plastic portret e dedicat operei lui Nicolae Iorga: „O lume apusă reînvie la apelul acestui creator de viaţă şi tipologii, luptele descrise sînt precedate de fîlfîiri de prapuri şi clopote de bronz, genealogiile par stufoase, dar bogăţia lor indică o nobleţe locală, a pămîntului, tăieturile de frază au ceva diamantin, fiind executate de un meşter al cuvîntului, care se pricepe, ca nimeni altul, să dea în posteritate, fiecărui personaj, cît a meritat, viaţa şi moartea căpătînd sub condeiul său o vigoare epică aproape shakespeariană. Este o lume a cărei vînzolire dramatică ne confirmă, o dată mai mult, că toate au trecut, s-au stins străvechile podghiazuri şi patimi de mărire, dar a rămas statuar şi sfinţit cu sînge pămîntul românesc”.

CRISTIAN SANDACHE

(Fragment din lucrarea „Literatură

şi ideologie în România lui Nicolae Ceauşescu“, Editura Mica Valahie)

COMENTARII DE LA CITITORI