UN PROPRIETAR DE SCLAVI: SEVER MUREŞAN

in Lecturi la lumina ceaiului

Şi acum, o experienţă captivantă. Cam lungă şi cam improprie notaţiilor specifice unui „Jurnal“, dar e un fapt de viaţă. Să vedeţi ce-am păţit.

Pînă în anul 1990, mai nimeni nu auzise, în România, de existenţa cuiva pe nume Sever Mureşan. Generaţiile mai vechi îşi aminteau, vag şi cu sughiţuri, de un fel de tenisman de mîna a patra, care fusese ciuca bătăilor prin Cupa Davis şi nu era demn nici măcar să ducă sacul de antrenament al marilor sportivi Ilie Năstase, Ion Ţiriac şi Petre Mărmureanu. Mic şi îndesat, cu o pleşuvie prematură, care îi biciuia orgoliul pînă la sînge, Sever a ales într-un tîrziu calea fugii peste hotare, devenind un fel de băiat de mingi, sau sparring-partner, prin Franţa. Lumea l-a uitat. L-au uitat pînă şi neamurile lui. În 1990, însă, cine apărea în chip de prosper om de afaceri, reprezentînd, chipurile, o puternică firmă franceză în domeniul panificaţiei?! Obscurul diletant, care atîta lucru ştia şi el din proverbele românilor: „Fie pîinea cît de rea, tot mai bună-n Ţara mea“.

În urmă cu vreo 2 ani, am publicat şi noi un serial despre scandaloasa afacere „Paniro“, declanşată pe spinarea Fabricii de Pîine Pajura, demascată şi de Raportul Anticorupţie al Parlamentului României. Fraude colosale, evaziune fiscală, spaţii comerciale luate cu japca – i-a păcălit şi pe români, şi pe francezi etc. Dar individul a fost dotat de la mama natură cu un şorici foarte gros. Ce-i păsa lui de Parlamentul României, cînd făcuse atîta foame în Franţa?! Încet-încet, prin cacealmale diabolice, prin mituiri succesive, S.M. a devenit unul dintre acţionarii principali la Banca Dacia Felix (se pare că nu e străin de Afacerea Caritas!), şi-a creat o firmă ce intenţiona să imite firma FININVEST a lui Silvio Berlusconi, botezată de megalomanul îndesat şi chel S.M. INVEST (cu iniţialele lui în faţă, neapărat), s-a zbătut, a dat din coate, a muls vaca dobînzilor bancare, a înşelat fiscul cu miliarde de lei, a mai dat o ciocolată putredă, cadou, ca să închidă gura la fraieri, dar în paralel cumpăra vîrtos case şi blocuri, prin ţară, a mai dat o ţeapă în cîrdăşie cu Halaicu, primind în concesionare, pe vreo 20 de ani, marea bază Tennis Club (de lîngă Casa de Cultură a Studenţilor din Capitală, fosta „Grigore Preoteasa“), în paralel, fura şi investea, investea şi fura, cu patru mîini, el era la servici, el primea, el returna şi tot el arbitra!

În numai 5 ani de escrocherii, averea acestui individ primitiv şi bolnav de căpătuială a depăşit – zic unii din anturajul lui – 1 miliard de dolari. Rapid, aşa, „la botul calului“, am aflat că l-a băgat pe frate-său, Lucian, la înaintare, făcîndu-l patron (cu 65% din acţiuni) la ARDAF (Asigurări Reasigurări Dacia Felix). Şi, de parcă toate astea n-ar fi fost de-ajuns, Mafia care paralizează România (şi cu care am să dau odată şi odată de pămînt!) i-a făcut plocon chiar Credit-Bank-ul, unde deţine 51% din acţiuni, adică majoritatea. Spartă, ruinată, mînjită – o bancă de credit rămîne, totuşi, o bancă de credit. Astfel, şacalul se pricepe de minune să rîcîie cu gheara pe fundul cratiţei şi tot o să stoarcă el cîteva sute de miliarde de lei. Atins de microbul unei celebrităţi care îi fusese refuzată, timp de vreo 40 de ani, miliardarul în chiloţi s-a gîndit că n-ar fi rău să organizeze şi un turneu internaţional de tenis – care, în realitate, nu e al participanţilor sau al marelui public, ci al lui, peste tot numai de el se vorbeşte, numele prostului e pe toate gardurile, iar ziariştii care nu îl idolatrizează sînt alungaţi cu mitocănie, aşa cum s-a întîmplat în 1994, cînd a ieşit un scandal monstru.

Am aflat că, iniţial, turneul fusese organizat în oraşul micilor sale găinării, Dijon, dar francezii l-au mirosit şi l-au mătrăşit. Normal că, învîrtind purcoaiele de bani cu lopata, Sever grosu’ şi-arţăgosu’ şi-a permis cîteva extravaganţe: 1) A vrut s-o rupă definitiv cu statutul de slugă şi cu tot ce-i poate aduce aminte de umilinţele tinereţii, aşa că e la cuţite cu Ion Ţiriac – acesta, fireşte, are păcatele lui, pentru care l-am criticat în mai multe rînduri, dar măcar a fost un mare sportiv şi a adus glorie ţării, pe cînd nea Sever – Rever ăsta a fost un zero absolut; 2) A intrat pe firul unor afaceri cu băiatul lui George Bush, ceea ce nici nu era prea greu, fiindcă în America e ca în Roma sub Vespasian, nu contează de unde îţi scoţi banii, poţi să-i aduni şi din farfurioarele closetelor publice; de notat că Buşilă-juniorul a fost invitat să se înfrupte şi el din prada de la Credit-Bank; 3) Abil şi uns cu toate şmecheriile, a adus în România şi două persoane celebre: George Bush şi James Baker, dar cei doi n-au venit cînd erau la putere, ci cînd intraseră în faza de „cadavru politic“, aşa că le-ar fi trebuit un certificat sanitar la graniţă.

Poate că n-aş fi scris niciodată rîndurile acestea. În definitiv, din decembrie 1989 şi pînă acum au intrat în România atîtea deşeuri toxice, atîtea gunoaie, atîtea mărfuri rîncede, atîtea canalii înfometate de o îmbogăţire rapidă – încît un rebut în plus sau în minus ce mai conta? Nu e România sat fără cîini? Nu sîntem noi singura ţară de pe pămînt unde generalii putrezesc în puşcărie sau în greva foamei, iar puşcăriaşii şi criminalii s-au făcut oameni politici? Nu asistăm noi, cu toţii, neputincioşi şi scîrbiţi, la fenomenala batjocură a creşterii numărului de „revoluţionari“ de la 3 000 la 30 000, care nu plătesc impozite (ca toţi oamenii), ci, dimpotrivă, se bat cu ghearele şi cu dinţii pentru tot felul de priorităţi, şi vile, şi pămînturi, şi alte privilegii? Aşadar, l-aş fi lăsat bucuros în plata Domnului pe acest individ cu căutătură beznicioasă, de viţel dus la îmbelciugare, dacă joi, 16 august 1995, nu s-ar fi petrecut o scenă inimaginabilă. Mărturisesc că sînt greu impresionabil, am văzut şi am citit multe la viaţa mea, dar o asemenea întîmplare nu-mi închipuiam că poate avea loc în România. A atins Constantin Lăcătuşu Everestul Planetei? Atunci de ce să nu atingă Sever Mureşan Everestul Nesimţirii?

Iniţial, am primit o invitaţie telefonică de a participa la un eveniment sportiv: inaugurarea Centrului Olimpic de Refacere pentru Sportivi. Tînărul şi talentatul reporter Andrei Nourescu, care mi-a transmis invitaţia, mi-a spus că vine şi Lia Manoliu. Personal, am o mare stimă pentru această româncă frumoasă din toate punctele de vedere: şi la chip, şi la suflet, şi la flăcăruia aceea olimpică ce arde în ochii ei, pentru culorile Patriei. Luasem prînzul împreună cu prefectul judeţului Braşov, ing. Alexandru Popa, cu care vorbisem multe chestiuni în folosul obştii, printre care edificarea unei biserici ortodoxe în Poiană, situaţia marilor platforme industriale, restaurarea Cetăţii Rîşnov etc. Întrucît şi prefectul m-a invitat să asist la ceremonia de la Centrul Olimpic, mi-am spus: „Fie ce-o fi, sînt eu în vacanţă, dar pentru sportul românesc merg pînă la capătul lumii, las totul deoparte, mai ales că trebuie să vină Anul Olimpic 1996!“.

La ora aceea, nimeni nu ştia că trebuia să „aterizeze“ şi acest Sever Mureşan, care, cică, ar fi „sponsorul principal“ al olimpismului românesc. O dată ajunşi acolo, am văzut o mare de oameni, erau cel puţin 100 de oficiali ai C.O.R., sportivi, antrenori federali şi ziarişti din Bucureşti, din Braşov, Cluj-Napoca şi din alte zone ale ţării. Fiind un fanatic al sportului românesc, m-am bucurat să văd atîta lume şi mi-am spus, încă o dată, că în domeniul sportului, al turismului, al artei, al tinerilor supradotaţi noi nu trebuie să facem nici un fel de politică de partid – singura politică trebuie să fie aceea a Interesului Naţional, a strategiilor eficiente, pentru creşterea prestigiului şi avuţiei ţării. Erau acolo, printre organizatori, alături de Lia Manoliu, ministrul Tineretului şi Sportului, Alexandru Mironov, secretarul general al Comitetului Olimpic Român, Dan Popper, apoi Eugenia Iorga, de la Preşedinţia României, dar şi Adrian Moruzzi, primarul Braşovului, şi multe alte personalităţi. Am remarcat prezenţa, în ploaia rece de august, a vreo 20 şi ceva de tinere, frumos echipate, despre care mi s-a spus că sînt componentele echipei de volei U.S.M. (adică Universitatea Sever Mureşan, fostă Universitatea Cluj, altă dambla a paranoicului, care îşi lipeşte numele peste tot, de la pîine pînă la crampoane).

Atunci am aflat, în sfîrşit, că este aşteptat să vină acest Sever Mureşan, „patronul“, cum îi spuneau rebegitele voleibaliste. Lui şi numai lui îi revenea onoarea de a tăia panglica inaugurală a Centrului de Recuperare, fiindcă ar fi băgat aici 450 de milioane de lei, în tot felul de aparate (cunoscătorii mi-au spus că asta declară el, fiindcă nimeni nu-l poate controla, în realitate suma fiind mult mai mică). N-am zis nimic: dă omul banii, are tot dreptul să taie cîte panglici vrea, şi pe stadioane, şi pe gură, şi pe nas. Era ora 16,45. Ni s-a spus că într-un sfert de oră marele investitor va sosi, va inaugura, apoi va avea loc o agapă prietenească. La apariţia fiecărei maşini noi, pe poarta bazei sportive, operatorii de Televiziune şi fotoreporterii săreau şi imortalizau momentul, în speranţa că este EL, marele sponsor. Trece şi sfertul academic. Se face apoi ora 18,00. Plouă tot mai sîcîitor. Sportivele dîrdîie de frig. Nişte cîini uzi aşteaptă în zadar să le pice ceva de la bucătărie. Lidioara s-a învineţit de frig. Şi Mitzura Arghezi vrea să plece la hotel. O rog să mai rămînă. Îl invit pe Dan Popper să mai sune pe telemobil, să vadă pe unde e omul mult aşteptat.

– Acum a trecut de Predeal – răspunde, după cîteva minute, secretarul general al C.O.R. Se pare că se circulă greu, au probleme cu nişte stopuri pe şosea.

Aşa o fi – cuget eu. Hai să mai aşteptăm. Ascult cu interes propunerea Liei Manoliu, de a se construi o sală modernă, polivalentă, lîngă Complexul Sportiv. Şi ea, şi Mironov, au idei foarte bune. Plusez, la rîndul meu, şi aduc prefectului Popa şi primarului Moruzzi noi argumente. Le pomenesc de iniţiativa unui Aeroport Internaţional lîngă Braşov, care ar rezolva multe chestiuni, inclusiv militare şi strategice. Mă doare sufletul să aflu că propunerea mea de a se scuti unii sportivi de impozitul pe prime şi pe premii a fost călcată în picioare de „dulăii răi“ de la Ministerul de Finanţe. Marele alpinist Lăcătuşu a fost arătat cu degetul în presă, cum că ar fi luat un premiu de vreo 16 milioane de lei, fiindcă atît scria pe plicul înmînat de Al. Mironov – dar nimeni n-a mai publicat că, în mînă, omul a încasat numai vreo 5 milioane, restul înghiţind malaxorul impozitelor.

Mi se mai spune că unul dintre adjuncţii lui Florin Georgescu, pe nume Nicuşor Constantinescu, a respins un proiect de lege privitor la caloriile din hrana sportivilor, avînd pretenţia să stabilească ei, cei de la Finanţe, cît să mănînce (şi cu ce tarif) un sportiv de mare performanţă. Şi ne mai mirăm că ne fug sportivii în lumea largă! Trebuie, cu orice preţ, să facem rost de bani pentru mişcarea sportivă, care reprezintă o mîndrie a ţării. Totuşi, chiar cu orice preţ? Chiar şi cu preţul umilinţei, al batjocurii? Începe să se întunece. Pîclele dese ale măgurilor pun stăpînire pe cochetul stadion. Fetiţa mea se cere acasă, nu mai poate de frig, dresul ei alb cu buline roşii (ciorăpeii cu pojar, cum le zic eu) este ca o foaie de ceapă. Rînd pe rînd, au plecat numeroşi alţi invitaţi sau curioşi. Mă gîndesc la piesa „În aşteptarea lui Godot“ a lui Samuel Beckett (unde Godot e un fel de diminutiv de la God, adică Dumnezeu), sau la recitativele copilăriei: „Ora 7 a sosit/Omul negru n-a venit“!

Bine, în schimb, că a venit amicul Octavian Vintilă. Îl întreb ce face, din ce trăieşte – îmi spune, modest, că e simplu publicist comentator la Radio Bucureşti. El nu ştie că eu ştiu totul, ba chiar şi ceva pe deasupra: e şi directorul firmei „Romanian Image“, care aparţine, aţi ghicit, tot lui Sever Mureşan, şi se ocupă cu imaginea publică a celorlalte firme ale lui Sever Mureşan, unde a fost lipită, cu megalomanie, stema ţării, fiindcă specimenul e narcisist, totul se reduce şi se raportează la el, de-aia propria lui imagine a devenit însăşi Imaginea Ţării, „Romanian Image“. Şi mai ştiu că şi cei doi copii, fată şi băiat, ai lui Octavian Vintilă (de altfel, extrem de inteligenţi şi de reuşiţi) lucrează tot pentru acelaşi „patron“ omnipotent. Ce rău a mai ajuns ţara asta, dacă un colonel al Armatei Române, care e şi un excelent profesionist într-ale scrisului, să fie cumpărat, cu familie cu tot, de un bişniţar ordinar! „Vintilă, mai dă, te rog, un telefon, s-ar putea ca omul să nici nu ştie că e aşteptat“.

Simpaticul crainic radio se dă după un dîmb cu iarbă, scoate ceva care seamănă a telemobil, şopteşte un mesaj tainic şi neinteligibil, apoi revine triumfător: „Gata, e la Casa Armatei din Braşov, acum se angajează pe drumul Poienii!“ Mai bine se angaja în cîmpul muncii. E ora 19,30. Nimeni nu mai crede în sosirea individului. Mă uit la Lia Manoliu, care are o expresie jenată pe chip: „Doamnă Lia, noi vă iubim, aşa că pentru dvs. stăm. Şi pentru sportul românesc“ – încerc eu să o îmbărbătez. Îi privesc, rînd pe rînd, pe însoţitorii mei: Mitzura Arghezi, Maria Muşat, Iuliu Furo (secretarul Comisiei de Politică Externă a Camerei Deputaţilor!), avocatul Nicolae Iorga (preşedintele Filialei Braşov a P.R.M.), şeful gărzii mele, Dan Popescu. Mă uit la prefectul Al. Popa, care conduce un judeţ atît de greu şi are, incontestabil, infinit mai multe lucruri de făcut decît să piardă 3 ore din viaţă în aşteptarea unui nesimţit. Îl privesc pe Al. Mironov, membru plin al Guvernului României, un om atît de inteligent şi civilizat, care, ca şi Eugenia Iorga, trebuie să se aştearnă la drum încă din noaptea asta, fiindcă mîine lucrează.

Mai trec cu privirea, din ce în ce mai curios, peste sportivele zgribulite de la Cluj, care aşteaptă ca la tîrgul de sclavi, să le vină stăpînul suprem, adică Padişahul care le-a cîştigat la belciuge. Undeva, pe o masă, aşteaptă nişte bucate. Timp de 3 ore, nimeni nu s-a atins de ele, doar aşa ceva nu se cade, numai Luminăţia-Sa, Mandarinul, este uns de Puterile Celeste să spargă în dinţi întîia chiftea, să scuipe primul sîmbure de măslină, să se gargarisească el cu cel dintîi păhărel de vodcă Sankt Petersburg! Într-un tîrziu, pe la 19,45, s-a dat „dezlegarea la peşte“ şi bieţii oameni au primit încuviinţarea să guste cîte ceva. Dar o făceau cu jenă, Doamne fereşte, dacă Marele Sacrificat pe Altarul Sportului n-a avut vreme nici măcar de o grisină şi i s-a lipit burta de şira spinării? Între timp, am vizitat şi o cameră-tip din Hotelul Olimpic, care, sincer să fiu, mi-a plăcut. Cu atît mai mult cu cît edificiul a fost construit de statul român, fără sprijinul „dezinteresat“ al mafiotului din Dijon.

Aşteptîndu-l pe acest analfabet, aveam o voluptate rară: aceea a auto-flagelării, a curiozităţii morbide de a vedea pînă unde merge ţopîrlănia umană şi care e mecanismul prin care un vagabond cu iuţeală de mînă, care a făcut averi fabuloase prin şarlatanie, se iluzionează să creadă că el e mai important decît demnitarii unui stat, decît senatori, deputaţi, miniştri, prefecţi, primari, glorii ale sportului ş.a. Ce alchimie mucilaginoasă fierbe oare sub chelia ca de pepene retezat a acestui neam prost? Şi oare cum a putut el să exploateze curăţenia morală şi disperarea pentru cauza sportului românesc a acestei femei remarcabile, care e Lia Manoliu, campioană olimpică şi participantă la nu mai puţin de 5 olimpiade? Pe plan sportiv, între Lia Manoliu şi acest Sever Mureşan e cam aceeaşi diferenţă dintre Festivalul George Enescu şi Sexy-Club! La ora 20,00 fix, Dan Popper mi-a mărturisit, cinstit, că niciodată nu se vorbise în după-amiaza aceea cu Sever Mureşan şi că înşişi oamenii săi habar n-aveau unde este. Normal, atunci am plecat. Fiindcă şi batjocura are o limită de timp, puşlamaua cu ifose putea, foarte bine, să vină după 15 zile. N-a venit după 15 zile, ci după 15 minute.

Bine dispus, roşu la faţă şi cherchelit, după un chef straşnic tras pe drum. Întreaga festivitate fîsîise. A fost ceea ce se cheamă „o acţiune ratată“. Oare la meciurile de tenis, impertinentul ăsta tot 3 ore întîrzia? Sărmanele sclave de la U.S.M. din Cluj-Napoca au schiţat cîteva gesturi de bun-venit. Echipa de volei-fete, ca şi echipa de volei-băieţi din marele municipiu transilvan au fost silite să intre slugă la stăpîn pentru cîte un autobuz IVECO, dar ele nu ştiu că nu de dragul sportului le „patronează“ infractorul, ci ca să spele nişte „bani negri“ ai firmei-satelit S.M.U. (care conţine tot iniţialele SMUCITULUI, fiindcă avem de-a face cu un caz patologic, v-aţi dat seama). Mincinosul pretextase că a avut probleme pe drum, că s-a răsturnat un camion (?!), dar minţea, fiindcă un ARO al Poliţiei îi asigurase tot traseul. Aveam să aflu de la nişte intimi ai lui că, după cîteva minute, S.M. şi cele 7-8 maşini care îl însoţeau, plus gărzile înarmate pînă în dinţi (?!) s-au întors val-vîrtej la Braşov, să-şi continue orgia.

Şi astfel l-am cunoscut eu, în după-amiaza zilei de joi, 16 august 1995, fără a-l vedea la faţă, pe unul dintre cei mai mari mitocani din Istoria României. Îmi spunea Octavian Vintilă că taică-său l-ar fi botezat şi Sever, şi Andrei, ca să semene cu tribunul Ardealului, Andrei Mureşan. Numai că haimanaua n-are nimic comun cu Ardealul, nici cu patriotismul, el e un animal de pradă, rapace, aşa că mult mai indicat era să-l boteze direct Caritas. Carevasăzică, asta se numeşte „sponsorizare“ în faza nouă, capitalistă, a sportului românesc? Fură unul în delir, de pe unde apucă, apoi lasă să-i scape sub masă şi cîteva oscioare descărnate, pentru amărîtul nostru de sport românesc, are grijă să facă o gălăgie infernală, să cotcodăcească, să latre, ca să se afle cum se jertfeşte el – şi toată lumea tremură în faţa lui, şi se inversează valorile, şi una dintre cele mai mari campioane din analele sportului mondial lăcrimează cu ochii în zare după un pungaş fără scrupule, cînd el, pungaşul, nu e demn nici măcar să-i măture ograda?! Doamne, ce rău a ajuns ţara mea!

În încheiere, numai cîteva cuvinte directe, pe adresa „patronului“ mişcării sportive româneşti, ca de la senator la infractor. Domnule Sever Mureşan, cea mai mare greşeală a vieţii matale s-a comis joi, din motive pe care, dacă nu le pricepi singur, o să ţi le explice persoane ceva mai inteligente decît matale, eventual George Bush. Şi asta nu pentru că am pierdut 3 ore din viaţă în aşteptarea unui ipochimen fără nici o valoare, cînd aveam de făcut infinit mai multe treburi. Ceea ce m-a înfuriat la culme, atît de tare încît mi s-a înroşit şi cerneala neagră cu care scriu, este maniera primitivă la care îţi permiţi să speculezi sărăcia sportului românesc, să-ţi baţi joc de răbdarea şi de speranţele oamenilor. Du-te la oglindă şi cîrpeşte-ţi, singur, două palme. E un prim pas către purificare…

* * *

Într-o dimineaţă primesc telefon de la directorul Băncii Dacia Felix, Ion Sima. Mă felicită pentru materialele care îl privesc pe escrocul Sever Mureşan şi îmi spune că el, Sima, s-a opus implicării Băncii în afacerea „Caritas“. Îl sfătuiesc să-l schimbe pe mafiot:

– Nu putem, fiindcă noi sîntem slugi, sforile le trag alţii, mai sus!

NOTA REDACŢIEI: După o vreme, dl. Vadim a aflat că cel care îi telefona, pe ascuns, lui Sever Mureşan şi îl sfătuia să nu vină era… Octavian Vintilă!

Corneliu Vadim Tudor

(Text reprodus din cartea ,,Jurnal de Vacanţă”, 1996)

COMENTARII DE LA CITITORI