Un punct de vedere: Naţionalism şi creştinism ortodox la români (1)

in Polemici, controverse

Oare naţionalismul nu e un păcat? Creştineşte, trebuie să iubim pe toţi oamenii, toată umanitatea! Fără îndoială aşa este. Dar iubirea, iubirea profundă, cu spirit de sacrificiu, poate avea intensităţi diferite. Iubirea de oameni cred că poate fi concepută ca un ansamblu de sfere concentrice. Centrul ansamblului sînt eu, eşti tu, el, sau oricare dintre noi. O primă sferă, cea mai mică, cea mai apropiată de centru este cea a micii familii: soţia, soţul, părinţii, fraţii, surorile. Urmează sfera mai mare a rudelor mai îndepărtate, a prietenilor dragi, a fraţilor duhovniceşti ş.a.m.d. Există însă o sferă esenţială, exclusiv omenească, definitorie pentru condiţia umană, aceea a marii familii, a NEAMULUI.
O primă observaţie. Sfera cea mică, a micii familii, nu e exclusiv umană. O găsim în multe specii ale regnului animal. La mamifere şi la păsări. Care îşi îngrijesc, îşi hrănesc şi îşi apără puii chiar cu preţul vieţii. Puii cei neajutoraţi, care nu ar putea supravieţui fără această grijă a genitorilor. Ea este condiţia perpetuării multor specii din regnul animal.
O a doua observaţie. Cuvîntul românesc NEAM e mult mai profund decît ne dăm seama la o primă vedere. Neamuri: fraţi, surori, veri etc. Oameni cu strămoşi comuni, legaţi cu o legătură de sînge. Şi cu o ereditate comună privind caracterul, temperamentul şi chiar fizionomia. Dar aceste caracteristici le întîlnim şi la NEAMUL cel mare, al comunităţii naţionale; strămoşi comuni, o legătură de sînge, trăsături comune de temperament, fire, caracter şi chiar fizionomie. Acestea sînt lucruri fireşti, incontestabile, de care nu trebuie să ne ferim cu laşitate, de frica de a NU fi „corecţi politic”. „Corecţi politic”! Limba de lemn a acestei perioade istorice. „Limba de lemn” foarte asemănătoare celei a anilor ‘50, în plină teroare bolşevică. „Corecţi politico-ideologic” se spunea atunci. Simptomele mici, sau aparent mici indică de multe ori boli grave. Această (aproape) identitate de retorică, de „limbă de lemn” nu dovedeşte cumva o revenire a „marii boli”? În forme noi, mai subtile, mai viclene decît primitiva şi brutala teroare bolşevică.
Sferele acestea de iubire, de intensităţi diferite, sînt o realitate. Să nu îmi spună cineva că iubeşte la fel de mult copilul unui eschimos, al unui boşiman, ca pe propriul său copil. Că ar suferi la fel de mult la moartea unui patagonez ca la moartea propriei sale mame. Că ar suferi la fel de mult la moartea unui copil patagonez ca la moartea propriului său copil. Nu am încredere în cei care pornesc cu iubirea de la margini spre centru. Cred că aceştia nici nu ştiu ceea ce e o iubire autentică. Ei practică – şi nu trăiesc – o retorică falsă, la modă. În fapt se iubesc pe ei înşişi, şi atît.
Să ne întoarcem la Biblie. Mîntuitorul – nu ne îndoim de aceasta – iubeşte toată omenirea. Dar, din această omenire, poporul ales e cel al iudeilor. Cînd Îşi trimite ucenicii să propovăduiască Adevărul, El le spune ca în cetăţile samarinenilor să nu intre, ci mai degrabă în cele ale turmei lui Israel. Chiar şi din „turma lui Israel” El alege 12 Apostoli şi ucenici fideli. Şi chiar şi dintre aceşti 12, EXISTĂ CEL MAI IUBIT UCENIC al Său: Sfîntul Apostol şi Evanghelist Ioan. Ceilalţi unsprezece ucenici îi cer Sf. Ap. şi Ev. Ioan să Îl întrebe pe Mîntuitorul unele lucruri. Nu ştiu dacă observaţia este corectă, dar Evanghelia după Ioan are unele din cele mai radicale şi mai severe pericope.
Dacă Mîntuitorul, Dumnezeu şi om desăvîrşit fiind, iubeşte diferenţiat umanitatea şi chiar pe cei mai apropiaţi şi fideli ucenici ai Săi, cred că nu e un păcat faptul că şi noi iubim cu intensităţi diferite diverse comunităţi omeneşti. Să recunoaştem cinstit acest lucru.

(va urma)
LIVIU ŞERBAN GĂGESCU

COMENTARII DE LA CITITORI