Un remarcabil volum semnat de Liviu Grăsoiu: „Românul a rămas poet?“

in Polemici, controverse

La Editura Bibliotheca, din Tîrgovişte, a apărut acest substanţial opus, dedicat de maestrul Liviu Grăsoiu scriitorilor care s-au afirmat după „generaţia de aur“, reprezentată de Nicolae Labiş, Nichita Stănescu ş.a. În paginile valorosului volum, intitulat „Românul a rămas poet?“, autorul face următoarea analiză: „O întrebare (retorică) ridică şi E. Lovinescu, profesor de limbi clasice, traducător al anticilor, dar promotor constant al inovaţiilor şi al modernismului în poezie, ca şi în proză. Încă o dată, lucrurile nu se pot separa tranşant, la fel prezentîndu-se situaţia şi după războiul al II-lea. Atunci, un poet de talia lui Şt. Aug. Doinaş apărea sclipitor, aureolat romantic prin celebrele balade, după care intelectualul cu vaste lecturi se apropia şi îşi apropia un modernism de substanţă, graniţa spre postmodernism depăşind-o nedeclarat, dar impunînd, în folosul mai tinerilor confraţi, un nivel nesesizat decît rareori de aceştia. Cel mai apropiat, spiritual, de el, din generaţia ‘60 s-a arătat a fi Cezar Baltag, acesta contopind îndrăzneli avangardiste cu exigenţe de esenţă barbiană, meditaţii religioase cu idei din programul existenţialiştilor. Aproape simultan, descopereau profunzimile credinţei creştine Adrian Popescu, Ileana Mălăncioiu şi Victoria Ana Tăuşan, recurgînd la formule poetice unde se contopeau, în aliaje specifice, sonorităţi proprii. O altă personalitate aparte, un romantic structural, de o inegalabilă originalitate, s-a dovedit a fi Mihai Ursachi. În poezia sa pot fi detectate o sumedenie de caracteristici ale vechilor maeştri, alături de cele prin care se încerca impunerea postmodernismului în spaţiul literar românesc. Ludicul, textualismul, sinceritatea perversă, prinse în forme de versificaţie rafinat cizelate (ca urmare a însuşirii lecţiilor necesare meşteşugului) sînt de găsit la Şerban Foarţă, la Mircea Cărtărescu, la Lucian Vasiliu. Nu însă şi la un Cezar Ivănescu, adept al sincretismului artelor, căutător al formulelor nealterate prin timp, cînd versul şi muzica se completau, potenţîndu-şi forţa emoţională. Scriind sub semnul atemporal al tragicului, Cezar Ivănescu se ridică deasupra modelor şi curentelor. Şi în cazul său vasele comunicante funcţionează din plin, infinite în diversitate, dar vizibile, la o analiză atentă, în detectarea sevelor tradiţiei, ale modernităţii şi, forţînd puţin, chiar pe cele ale postmodernismului. Ceea ce, de fapt, am încercat să şi demonstrez, prin referinţele de mai sus“.

Ca şi în impresionantele volume dedicate unor figuri marcante ale poeziei româneşti, precum Vasile Voiculescu, Şt. O. Iosif şi George Topârceanu, maestrul Liviu Grăsoiu ni se prezintă, şi de această dată, ca un profund analist al creaţiei literare contemporane. O menţiune specială pentru obiectivitatea autorului, care a refuzat şi refuză să fie ,,porta-vocea“ unei generaţii – era să spun a unei „găşti literare“… Pentru Liviu Grăsoiu, continuă să fie importantă „autonomia esteticului“, ceea ce îl înscrie în ramura criticilor literari care studiază atent şi analizează opera respectivă, respectînd principiul „sine ira et studio“. El nu utilizează stilul baroc al „divinului critic“ George Călinescu, ci preferă stilul limpede al clasicului Eugen Lovinescu, amintindu-ne de coloritul „hrisalidei luceolei din Calea Lactee“… În toate eseurile sale se poate constata o solidă cultură literară, prin care Liviu Grăsoiu s-a impus, alături de Titus Vijeu, în emisiunile de profil, realizate în cadrul Societăţii Române de Radiodifuziune.

Nu pot trece peste capitolul intitulat„Eminescu din inima mea“, din cuprinsul căruia reproduc un fragment pe care îl consider semnificativ: „Nu aveam cum să bănuiesc ce se va întîmpla în decembrie 1989. Venind, inevitabil, ziua de 15 ianuarie 1990, am programat ferm «Imn Eminescului», aşa cum îl gîndisem şi cum fusese realizat. Vigilentul cenzor de altădată stătea acum ascuns, îşi temea (la propriu) pielea, iar calea în eter a semnat-o subsemnatul, însoţind cu o lacrimă sau mai multe o izbîndă tîrzie, profund mîngîietoare pentru toţi cei implicaţi în întîmplările amintite mai sus. Iar Eminescu a rămas mereu în inima şi în sufletul meu, l-am omagiat discret prin emisiunile pe care le giram, printr-o conferinţă la Tel-Aviv în 2000, în faţa unei săli speciale, cuprinzînd cam 100 de intelectuali evrei născuţi în România şi stabiliţi în Istrael, fără a uita controversatul antisemitism eminescian. Nu ştiu dacă am dislocat ceva din preconcepţiile lor devenite folclor, dar am pledat în favoarea sublimului naţionalism lăsat viitorimii de autorul «Doinei». În plus, am respins, după cum am putut, inepţiile emise vocal, sau în scris, de oameni care, negînd una dintre valorile ce definesc un popor greu încercat, cum este al nostru, se auto-exclud din cultura naţională. Aşa se face că, nu doar la 15 ianuarie, ci indiferent de zi, ori de an, mă îndrept sigur spre Poeziile sale, convins că mă purific şi că nu sînt singurul“.

DORU POPOVICI

COMENTARII DE LA CITITORI