Un rendez-vous fatal (1)

in Lecturi la lumina ceaiului

Doamna Sorensen era o frumoasă emigrantă norvegiană, ce poseda o fermă în preajma localităţii La Porte, Statul Indiana (S.U.A.). Era o femeie cu un comportament aspru, dur, care-şi rezolva singură unele treburi ce revin de regulă bărbaţilor, cum ar fi, de exemplu, tăiatul porcilor şi al păsărilor, căratul sacilor cu grîu la moară şi multe altele.
Se născuse în 1860, sub numele de Brynhilde Pulsatter, într-un mic sat norvegian, şi emigrase în Statele Unite la vîrsta de 8 ani, împreună cu părinţii săi. Cînd a împlinit 23 de ani, s-a căsătorit, la Chicago, cu un tînăr de aceeaşi naţionalitate, Mads Sorensen. Acesta, alături de numele său, Sorensen, avea să îi dea şi o poreclă: „Bela“ (,,Frumoasa“).
Blonda Sorensen măsura 1,60 m înălţime şi cîntărea 85 kg, totul numai muşchi! Contemporanii spuneau că acest diavol scandinav nu avea un gram de grăsime: era o Walkirie otova, ca un butoi, dotată cu o forţă herculeană, capabilă să doboare un om obişnuit cu o palmă. Trebuie să bănuim că pentru un norvegian ca Mads, trăit la ţară, o soţie ca Bela reprezenta idealul în materie de femei. În orice caz, Bela şi Mads se pare că s-au potrivit, de vreme ce au avut împreună 4 copii. Doi dintre ei însă au murit de mici, în împrejurări stranii, după cum s-a spus la vremea respectivă.
În 1900 a murit şi Mads, în floarea vîrstei, ca urmare a unei otrăviri rămase obscure. Cert este că Bela a încasat o primă de asigurare în valoare de 8.000 dolari. Ea şi-a cumpărat, la Chicago, o cofetărie, care a ars, însă, în circumstanţe neelucidate. A mai încasat cîteva mii de dolari. În 1900 companiile de asigurări nu dispuneau, ca în zilele noastre, de posibilităţi de informare, aşa că nimeni nu s-a sesizat.
Cîteva luni mai tîrziu, Bela a achiziţionat o fermă situată în apropierea satului La Porte, în Indiana. Şi-a surprins vecinii prin modul în care îndeplinea muncile cele mai grele, specifice oricărei gospodării: spartul lemnelor, căratul sacilor sau sacrificarea unor animale. Îngrijea de cele 3 fetiţe: două ale sale, Lucy şi Myrtle, şi o copilă recent adoptată, Jeanne Olsen. Frumuseţea herculeană a femeii a provocat, la scurt timp, admiraţia unui fermier celibatar din împrejurimi. I-a devenit soţie în aprilie 1902.
Ne mai amintim poate, unii dintre noi, de un obiect de tranşat carnea, utilizat de părinţii noştri. În bucătăria Belei se afla un satîr enorm, pe o etajeră. La aproximativ 8 luni după căsătorie, Bela şi-a chemat vecinii: satîrul căzuse de pe poliţă tocmai în capul soţului, care a murit pe loc, cu craniul zdrobit. Bela a încasat iar prima de asigurare, în valoare de 4.000 dolari. Mereu fără probleme. De altfel, era departe de Chicago şi, pe deasupra, cum să poţi bănui ceva în neregulă din partea unei femei gravide? Cîteva luni mai tîrziu, fiul defunctului soţ a văzut lumina zilei. A fost botezat Filip.
Natural, vecinii o compătimeau pe această văduvă aşa de curajoasă, pe care o vedeau, de dimineaţă pînă la apusul soarelui, lucrînd în grădină, pentru a-şi întreţine şi hrăni cei 4 copii. Săpa, rupea buruienile şi făcea treabă cît doi bărbaţi, dar te întrebai: ce anume semăna, căci nu răsărea nimic? Din cînd în cînd, fermierii din vecinătate veneau să-i ofere o mînă de ajutor. Dar Bela refuza, fermă, pe toată lumea. Ea nu mai avea nevoie de nimeni. Te mirai cum putea trăi aşa, singură. Dar nu era chiar singură. Primea, cu regularitate, vizita unor probabile rude sau prieteni, veniţi de la Chicago. Vecinii, intimidaţi de refuzurile repetate, renunţaseră de mult să se mai amestece în treburile femeii, care se încăpăţîna să-şi lucreze grădina ce nu dădea roade.
Anii treceau. S-a întîmplat ca Bela să apeleze la serviciile unui muncitor agricol din regiune. El primise permisiunea să doarmă în hambar şi, uneori, în podul casei, în fîn. Bela rămăsese neschimbată, aceeaşi ca mai înainte. Sălbatecă şi temătoare în singurătatea ei, îşi înconjurase proprietatea cu un gard înalt de sîrmă ghimpată.
În toamna anului 1906, un fermier, numit Christian, surprins pe înserat de o furtună puternică pe cîmp, s-a decis să calce tabu-ul local şi a alergat la ferma Belei, care se afla în apropiere. Contrar tuturor aşteptărilor, Bela l-a primit prieteneşte şi i-a dat chiar voie să se joace cu copiii ei. Nezărind-o pe fetiţa adoptată, vecinul a întrebat-o:
– Unde este Jennie Olsen?
– S-a făcut mare, are 15 ani şi este internată la o şcoală luterană din Los Angeles.
„Este ciudat“, şi-a spus în gînd fermierul, mai ales că nimeni nu remarcase plecarea fetei. A observat apoi imediat, după ce adusese vorba de Jennie Olsen, că atmosfera a devenit brusc tensionată. Bela nu mai vorbea decît monosilabic. Fiecare dintre gesturile ei părea o ameninţare. Unica lampă de petrol (bărbatul va povesti mai tîrziu acest detaliu) proiecta pe ziduri umbra masivă a Belei. Cînd Bela i-a propus să-şi petreacă noaptea la fermă, mai întîi a vrut să refuze. În cele din urmă a acceptat, nesigur pe el. A petrecut o noapte albă, într-o cameră iluminată de fulgere. Şi cînd furtuna s-a calmat, a auzit troznituri suspecte pe scara ce ducea la etaj.

(va urma)
PAUL ŞTEFĂNESCU

COMENTARII DE LA CITITORI