UN STUDIU AMERICAN DE NOTA 10

in Alte știri

Război rece iarăşi. Cine-i răspunzător?

În numele „democraţiei”, Vestul şi-a mutat tot mai aproape de Rusia forţa sa militară, politică şi economică

Confruntarea Est-Vest din Ucraina, care a dus la o demult aşteptată anexare a Crimeei de către Rusia, este cea mai fatidică şi mai rea criză internaţională de mai bine de 50 de ani, dacă nu cumva e prea tîrziu. O nouă vrajbă a războiului rece se lasă asupra Europei, de data aceasta nu la Berlin, ci la frontierele Rusiei. Ce-i mai rău s-ar putea să vină de acum înainte. Dacă forţele NATO se vor deplasa către Ucraina de Vest, sau chiar la hotarele ei cu Polonia, după cum cer războinici înfierbîntaţi de la Washington şi din Europa, este posibil ca Moscova să-şi trimită forţele în Ucraina de Est. Rezultatul acestei situaţii ar fi apariţia unui pericol de război comparabil cu criza rachetelor cubaneze din 1962.

Şi chiar dacă rezultatul final ar fi numai „izolarea” nemilitară a Rusiei, litanie repetată pînă la exasperare în Vest, consecinţele ar fi cumplite. Moscova nu va cădea în genunchi, ci se va întoarce către Est, politic şi economic vorbind, aşa cum a mai făcut-o şi înainte şi, mai presus de toate, către o alianţă cît mai strînsă cu China. Statele Unite riscă să piardă un partener esenţial în zone vitale pentru propria lor securitate naţională, precum Iranul, Siria şi Afganistanul. Se vor confrunta cu o nouă cursă a înarmărilor şi proliferării nucleare, cu mai mult terorism. Şi – foarte important – perspectivele unei relansări a democratizării Rusiei vor fi „îngheţate” vreme de cel puţin o generaţie.

De ce s-au întîmplat toate acestea, la aproape 23 de ani de la sfîrşitul comunismului sovietic, atunci cînd şi Washingtonul, şi Moscova au anunţat o nouă eră de „prietenie şi parteneriat strategic”? Răspunsul dat de Administraţia Obama şi de majoritatea covîrşitoare a presei politice americane este că preşedintele Putin poartă toată vina. Se afirmă că a sa conducere „autocratică”, acasă, şi politicile sale „imperialiste neo-sovietice”, în exterior, au distrus parteneriatul stabilit în anii ’90 de către Bill Clinton şi Boris Elţîn. Dar mai există încă o explicaţie pe lîngă afirmaţia de dinainte, una care se potriveşte mai bine cu faptele istorice.

Începînd cu Administraţia Clinton, toţi preşedinţii şi Congresul au aprobat, au susţinut şi au promovat deplasarea continuă a forţelor militare, politice şi economice ale Vestului tot mai aproape de Rusia post-sovietică. Cu NATO vîrf de lance în expansiunea către Est, deja instalat pe frontierele Rusiei în cele 3 foste republici sovietice baltice, în prezent cu rachete defensive instalate în alte ţări din vecinătate, această politică de tipul „cîştigătorul ia totul” a îmbrăcat diferite forme. Ele includ, de pildă, ONG-urile pentru „promovarea democraţiei”, plătite de America, care-şi bagă nasul în treburile interne ale Rusiei, aşa cum nici un străin, sau organizaţie străină, nu şi-ar permite s-o facă aici, în America; bombardarea, în 1999, a Serbiei, aliatul slav al Rusiei, şi răpirea provinciei sale istorice, Kosovo; Georgia, ca avanpost militar al SUA şi războiul „prin mandatar” de acolo, în 2008, pe una din „liniile roşii” trase de Putin, mai devreme etc. Toate astea s-au întîmplat în numele „democraţiei” şi al „opţiunilor suverane”, dar agenda geo-politică din spatele lor a fost limpede. În timpul primului conflict Est-Vest privind Ucraina, la vremea „Revoluţiei portocalii” din 2004, un gazetar influent, republican, scria că „e vorba, în primul rînd, de Rusia, şi apoi de democraţie. Vestul vrea să termine treaba începută la căderea Zidului Berlinului şi să-şi continue marşul către Est”.

Anexînd Crimeea la 18 martie, Putin a dezvăluit resentimentele mai vechi ale Moscovei. Unele dintre afirmaţiile pe care le-a făcut sînt rezonabile, sau, în orice caz, de înţeles, ca de exemplu atunci cînd a spus că „Occidentul încearcă să ne împingă în colţ”, Ucraina „a depăşit măsura”, sau „totul are o limită”. Dar, Putin este demonizat de mulţi ani, Washingtonul nu ia în serios ce spune el, de pildă Madeleine Albright, referindu-se la cuvîntarea liderului rus de la 18 martie, a afirmat că a fost „un pachet de gogoşi umflate”.

Între timp, retorica beligerantă se amplifică de ambele părţi, sînt mobilizate forţe militare, provocările se înteţesc în războiul civil din Ucraina, totul devine din ce în ce mai posibil, inclusiv împărţirea Ucrainei şi chiar mai rău. Casa Albă afirmă că Moscova ar trebui să renunţe la anexarea Crimeei, să-şi ia armata de la frontiera Ucrainei şi să recunoască regimul instalat la Kiev. Devine, însă, tot mai limpede că multe lucruri vor depinde, de acum înainte, de preşedintele Obama. Acesta va trebui să găsească forţa şi calităţile de lider, pentru a regîndi o politică bipartizană democraţi-republicani, veche de 20 de ani, care a dus la dezastru, şi asta într-un Washington infectat de o atmosferă rusofobă şi anti-Putin. În acest sens, există un precedent.

Cu 3 decenii în urmă, cel mai înfocat partizan al războiului rece, preşedintele Ronald Reagan, intuind că are multe lucruri în comun cu liderul sovietic Mihail Gorbaciov, s-a hotărît să-i iasă în întîmpinare la jumătatea drumului, în ciuda protestelor venite din partea colaboratorilor săi apropiaţi şi a propriului partid. Împreună, cei doi lideri au înfăptuit asemenea schimbări istorice, încît au fost convinşi că au pus cap războiului rece pentru totdeauna…

STEPHEN F. COHEN

COMENTARII DE LA CITITORI