Un taragot cu cîntec

in Lecturi la lumina ceaiului

Plecînd din marea Capitală înspre tradiţionala capitală transilvană – via Braşov – Sibiu – Alba Iulia – Teiuş –
Războieni -, Dumitru Fărcaş, însoţit de nelipsitul său taragot, uriaş cît toate buciumele Apusenilor la un loc, a făcut o escală în oraşul de la poalele Tîmpei. Cum e de înţeles, n-a fost singura lui oprire, pe acest traseu anevoios sud-nord, în neîntrerupt urcuş.
Era în memorabila zi de 23 martie 1983, cînd a ajuns la Teiuş – nod de cale ferată, devenit ad-hoc nod gordian. Fiind amurg şi ceas de dor, şi-a adus aminte de bunul său tovarăş de drumuri şi succese – taragotul. „Dragul meu – a început să glăsuiască, în timp ce se îndrepta cu privirea spre bancheta din spate a autoturismului său proprietate personală -, te-am neglijat în ultimele zile. Hai la nenea, să-i ardem o doină ca la noi, la Cluj. Să ştie tot natul că Dumitru Fărcaş se află în inima Transilvaniei!“. Dar, ia taragotul de unde nu-i! A răscolit totul, ridicînd la pătrat dezordinea înfloritoare din maşină – nici un rezultat. Adică nu. A mai descoperit oarece lipsuri la inventar: costumul său popular şi portofelul (cu conţinut cu tot). Năucit foarte, se pipăi cu toate simţurile în oglinda retrovizoare, să se convingă dacă el era totuşi, acolo, viu şi nevătămat (dar departe de marile lui iubiri: cîntul, portul şi cîştigul). Era. Dar parcă nu era. Un rege fără veşminte, fără microfon, fără trezorerie. Dar (încă) cu coroana pe cap. Acesta din urmă (adică acea parte a corpului care răspunde la acest nume) i-a adus ideea salvatoare.
– Direcţia Cluj! Şi fără alte opriri… Că opririle astea mi-au adus numai ghinion.
Ajuns la Cluj, a oprit la primul telefon public. „Musai să găsesc urjănt un gazetar. Că ăştia multe leagă şi dezleagă, şi-a zis cîntăreţul nostru popular. Găsesc eu pe unul care mai stă şi pe acasă, nu numai…”. Dar îşi muşcă mintenaş limba, să nu-i jignească pe gazetari taman acum, cînd are mai mare nevoie de ei. Din jocul capricios al numerelor mici, s-a iscat un ţîrîit strident ca o alarmă.
– Halo! Aici îi Mitru. Cum care? Mitru Fărcaş. Da’ acolo?
– Sărvus, dragule! Acilea-i Cornel! Cum care?! Cornel Udrea, umoristul…
– Scuză-mă de deranj…
– No, nu face nimic, că tot m-o deranjat de la scris telefonul ăsta afurisit. Da’ care-i baiu’?
– Bai mare, Cornele! Iar mi-au răpit tîlharii taragotul…
– Care?! Ăla primaş, ăla de aur?! Taci, că nu te cred.
– … şi hainele, şi banii. M-au lăsat gol puşcă!
– Vin urgent să te recuperez. Îţi aduc un costum din vasta mea garderobă. Suflă în tara… A, nu-l mai ai… În pumni, să nu răceşti.
– Ei, şi tu! Tîlharii n-au reuşit să smulgă şi ţoalele de pe mine. Vorba-i cum recuperez taragotul. Că mă aşteaptă străinătăţurile cu urechile lungite. Şi taragotul fără mine, şi eu fără el, nu facem două parale. Mai bine gîndeşte-te la o soluţie, pînă ajung eu la tine. Că te ştiu cu cap de ghinăral…
S-au întîlnit curînd.
– Am o soluţie cel puţin de valoarea taragotului, zise Cornel, entuziasmat peste culme.
– Miliţia?
– Vax miliţia. Pot ei căuta acul în carul cu fîn?! Am eu o metodă ultramodernă, pe care n-o pun la bătaie pentru oricine. Scriu un articol răscolitor. Ceva să-i meargă la inimă şi hoţului.
– Nu pricep o iotă din ce tot îndrugi…
– Mă, Mitre, asta-i o artă, gazetăria. Trebuie să scrii cînd duios, cînd patetic, cînd pamfletar. Îl joci în foi de viţă pe făptaş. Mai mizezi şi pe efectul hipnozei telepatice, încît, citindu-te, hoţul se prezintă de bună voie la păgubaş, cu mii de scuze.
– Cornele, pentru asta primeşti brevet de inventator în paragazetărie. Da’ unde publici chestia asta patetico-pamfletărească?
– În revista cu cea mai puternică penetraţie la public. O revistă citită de la pruncul de 5 ani pînă la nonagenar. O revistă care te face din ministru portar; şi invers. Ei, ghici?
– Una e taman aşa, e revista „Flacăra“!
* * *
De acuma, nu-i mai rămînea lui Dumitru Fărcaş decît să aştepte miracolul. Şi miracolul s-a produs. În mai puţine zile cîte i-au trebuit Creatorului să edifice lumea, „taragotiştii“ Didel Rîpă şi Mircea Andrenic, ambii din Botoşani (vechea pasiune pentru artă!), au fost prinşi la Braşov. Probabil erau sub covîrşitoarea influenţă telepatică a pamfletului, încă în manuscris, al lui Cornel Udrea, încît s-au lăsat capturaţi de miliţia braşoveană. Şi – tot probabil – dilema celor două adrese (a poetului Adrian Păunescu şi a lui Cornel Udrea), unde erau aşteptaţi hoţii, convertiţi la generozitate, i-a determinat pe făptaşi (lipsiţi de curaj, bărbăţie si demnitate, să mă ierte Cornel U. că-l contrazic flagrant!) să prefere calea de mijloc, Braşovul.
La data de 9 aprilie (numărul de 1 aprilie nu a putut fi prins din criză de timp), cînd aşteptam cu sufletul la gură „Flacăra“ încă umedă, Dumitru Fărcaş exersa la taragotul său de aur. Iar hoţii, aflaţi la Judecătoria Braşov, implorau instanţa intransigentă să le satisfacă o ultimă dorinţă dincoace de gratii: să li se citească articolul din „Flacăra“, pe care ei l-au visat într-o noapte, cînd încă nici autorul său nu îl visa publicat. Şi, miracol, pe cei doi hoţi i-au podidit lacrimile.
Iar noi, cititorii ahtiaţi ai pomenitului hebdomadar, recitam un catren şod, venit de-aiurea: „În zori de zi, cînd am deschis revista/ Am şi cetit în ea un nou pamflet/ Dar ce păcat, că mort e Garabet/ Şi-a decedat demult Buerebista“.

AL. BARBU

COMENTARII DE LA CITITORI