Un titan denigrat, post mortem, de nişte pigmei (8)

in Polemici, controverse

Motto: „Ptiuuu, că proşti mai sînteţi neică/ Şi-aveţi creierul de fleică/ Pe urechi vă curge frişcă/ Aţi strîns pietre şi grenade / Să daţi în Alcibiade”.
Corneliu Vadim Tudor,
„Presa ticăloşită”

Dar să ne aplecăm privirea şi asupra subtitlului, şi-i vom descoperi înţelesurile profund ostile: ,,Reportaj: Corneliu Vadim Tudor a fost înmormîntat, ieri, la Cimitirul Ghencea Civil. A avut parte de o ceremonie lungă şi agitată, cu babe cocoţate pe cavouri şi cu ostaşi din Garda Naţională, prezentînd onorul. Acelaşi amestec de solemnitate oficială şi delir popular, care i-a ghidat întreaga viaţă”.
Din felul în care este formulat întregul text al subtitlului, cititorul observă că şi în conţinutul aşa-zisului reportaj se va menţine tonul batjocoritor, căci ne este atins auzul cu sintagme precum: ,,babe cocoţate pe cavouri”, ,,amestec de solemnitate oficială şi delir popular”, delir ,,care i-a ghidat întreaga viaţă”. Dacă reflectăm puţin mai atent la ceea ce au scris cei 3 ziarişti de la ,,Adevărul” în aceste 4, numite de ei reportaje, se poate spune că s-au autocaracterizat, că au arătat lumii care le este firea; conţinutul materialelor le dezvăluie nivelul de cultură şi sentimentele pe care le au faţă de ţară (România mică), faţă de Poporul Român (babe cocoţate, delir popular etc.), luînd în derîdere noţiunea de patriotism ş.a. Dintr-o asemenea gîndire şi o asemenea stare emoţională, cititorul poate aprecia ce fel români există, scriu şi ,,informează” opinia publică, într-o însemnată parte din presa românească. Nu întîmplător, Vadim afirma că, în anumite organe de presă, există elemente care se manifesă împotriva propriului popor.
Mihai Voinea şi Cristian Delcea vor să demonstreze că, pînă şi în momentul pregătirii Tribunului de a fi condus pe ultimul drum, apar momente care, potrivit atitudinii lor, pot deveni subiecte demne de ironizat. Dorinţa şi străduinţa senatoarei Florina Jipa ca totul să se desfăşoare conform normelor fireşti în asemenea situaţii, înseamnă, pentru aceşti ziarişti, un aspect ce se înscrie în domeniul grotescului, cînd femeia, în mod justificat, se manifestă nervos, în graba ei de a îndeplini, la timp, ceea ce se angajase să facă pentru fostul ei coleg de la Senat. Cetăţenii care soseau continuu, în linişte, grupuri-grupuri, la Biserica Sfîntul Gheorghe Nou, sînt prezentaţi cu acelaşi ton ironic: ,,Era puţin peste ora nouă şi gloata sporea din minut în minut”. Nu altfel sînt văzuţi şi cetăţenii care elogiază omul şi opera marelui dispărut, oameni care se exprimă, potrivit bagajului lor de cunoştinţe şi cultură, cu respect pentru un adevărat Tribun al Poporului Român. Dintr-un grup, un bărbat strigă: ,,Vadim n-a murit! Vadim trăieşte între noi!” Un alt cetăţean declară: ,,Ca el nu se mai naşte nici într-o mie de ani. Aţi văzut ce capacitate avea, ce cultură?” Pentru că aceste cuvinte conţin un adevăr de necontestat, un jurnalist, care se respecă pe el şi îşi stimează cititorii, reformulează cele declarate fără să afecteze conţinutul textelor notate şi fără să ştirbească ideea din interviurile pe care le ia la anumite evenimente.
Pe traseul care ducea spre cimitir, avînd în vedere şi distanţa mare pînă la Cimitirul Ghencea-Civil, în mod normal, oamenii mai discută şi de-ale lor, fiindcă mulţi se cunosc între ei şi-şi mai spun şi păsurile. Autorii aşa-zisului reportaj fac eforturi să surprindă, în special asemenea discuţii, din care cititorul să priceapă că adevărata durere, a celor din întristatele grupuri, nu e pierderea marelui scriitor enciclopedist, Corneliu Vadim Tudor, ci propriile lor necazuri. Aceşti ziarişti, plini de răutate, vor să arate că nici pentru ei tristul eveniment nu reprezită ceva deosebit, fapt pentru care, în însemnările lor, se opresc la aspecte care nu au nici o legătură cu subiectul pe care şi l-au propus să-l înfăţişeze. (…) Tot intenţionat, amestecă imaginile, le suprapun inestetic. În Cotroceni, în drumul său spre cimitirul cunoscut, cortegiul funerar se opreşte în dreptul casei, în care a locuit Vadim, pentru ca preoţii, 16 la număr, să oficieze o scurtă slujbă. Melosul litaniei se produce în lătratul cîinilor fostului lor stăpîn, lătrat ce pare tînguitor participanţilor la procesiune, fapt ce-i determină pe ziarişti să noteze constatarea de o reală emoţie a tuturor celor din cortegiu, fără întorsături ironice. Citez: ,,Întreaga asistenţă constată că animalele şi-au simţit stăpînul şi latră a jale”, iar cineva atrage atenţia: ,,Vezi ce înseamnă animalul, simte?”.
Aceiaşi ziarişti, însă, trec repede peste momentele emoţionante petrecute de-a lungul traseului şi revin la acel ton ironic, persiflant, apărînd ei înşişi, prin stilul abordat, într-o postură care nu le face deloc cinste. La capela din cimitir, după încheierea slujbei ţinute de preoţi, cu intervenţiile impresionante ale unui cor bisericesc, cu interpreţi toţi îmbrăcaţi în alb, persoane apropiate Tribunului au dorit, în scurte cuvîntări, să-l omagieze pe Vadim şi opera sa. Nici acest lucru nu s-a bucurat de un cît de cît respect din partea ziariştilor Mihai Voinea şi Cristian Delcea. Pentru ei, cei care vorbesc la căpătîiul scriitorului şi publicistului Corneliu Vadim Tudor nu fac decît, după propria părere, să ,,înalţe osanale” Tribunului, iar colonelul Mircea Dogaru, ţinîndu-şi discursul, ,,urlă cît îl ţin puterile”. Aşa încît cititorii, după o astfel de apreciere a unuia dintre cei care au vorbit, trebuie să înţeleagă că pasaje din discurs, precum acesta: ,,Corneliu Vadim Tudor a fost mezinul unei generaţii de titani. El a pus ţara mai presus de orice…”, înseamnă, pentru autorii materialului, doar nişte vorbe goale, iar întreg textul cuvîntării constituie ceva ce trebuie ironizat. Pentru această categorie de ziarişti, ,,creatori” şi susţinători zeloşi ai presei ticăloşite, noţiunile de Ţară, de Patrie şi chiar de Stat nu mai sînt cuvinte cărora să li se dea o atenţie deosebită. Nu i-a impresionat nici mulţimea românilor veniţi să-l conducă pe Vadim pe ultimul său drum. Pentru ei, oamenii au însemnat, în acele triste momente, o simplă gloată, o adunătură strînsă, care n-ar fi ştiut în ce scop se află în locul în care a ajuns, iar despre omul condus pe ultimul drum, cititorul trebuie să creadă că şi acela este un ins oarecare. Ce atîta vîlvă? Aceasta este imaginea pe care nişte aşa-zişi jurnalişti vor s-o inoculeze în mintea românilor, a acelora care au venit să omagieze pe omul al cărui crez l-au preţuit şi, de aici, de lîngă sicriul său, doresc să-i ducă mai departe idealurile.

(va urma)
Radu Pădurariu

COMENTARII DE LA CITITORI