Un vis spulberat

in Tabletă de scriitor

Pentru unii dintre noi, ,,I have a dream” a intrat in istorie atunci cînd Martin Luther King a spus, în 1963, ca visul lui este să vadă o America în care albii și negrii să se bucure de aceleași drepturi. Nu a apucat să își vadă visul cu ochii, dar acesta s-a împlinit nu foarte mult după aceea. Atunci, o mînă de oameni a reușit să mobilizeze o întreagă țară, un întreg continent, și-a pus viața în slujba semenilor, și, prin sacrificiu, ei au reușit.

Toți cei care facem umbră acestui pămînt avem cîte un vis. Oamenii mici au visuri mici, precum oamenii mari au visuri mari. Oamenii răi visează la răul pe care doresc să îl mai facă, oamenii buni visează la bunăstarea aproapelui. Sînt vise mici, mjlocii, mari, sînt vise frumoase, individuale, de grup, sînt vise diverse. Visul unui cioban poate că este să aibă un număr mare de oi frumoase, să beneficieze de pajiști verzi, de subvenții de la stat, de o piață bună de desfacere și de stimulente pentru afacerea lui. Visul unui politician poate că este să scape de pușcărie și să rămînă și cu banii pe care i-a furat. Visul altuia din această tagmă poate să însemne bunăstarea lui, a familiei lui, și poate chiar a celor care l-au ales. Visul unui medic este să găsească o soluție pentru vindecarea cancerului, iar al unui cerșetor este doar acela de a avea unde să doarmă în noaptea următoare. Sîntem peste 7 miliarde de oameni în această lume și sînt, evident, peste 7 miliarde de vise. Aceste năzuințe se schimbă, așa cum se schimbă și oamenii, după cum vîrsta sau starea socială o impun. Cel care ieri visa la un loc oarecare unde să doarmă, poate azi îndrăznește și visează la o casă. Acel politician care voia ieri să scape de pușcărie și să rămînă și cu banii în conturi, azi poate vrea să își păstreze și amanta. Iar cel care ieri voia să vindece cancerul, azi își dorește ca prietenul lui cel mai bun să se vindece. În fiecare clipă, în fiecare zi, în fiecare moment, visele ne însoțesc, acele gînduri intime în care ne dorim să ne fie mai bine, să ne atingem niște obiective, să fim mai buni pentru cei de lîngă noi, sau poate doar mai răi. Pentru că, așa cum există rău, la fel există bine, pentru că, așa cum există materie cenușie, există și vid intelectual.

Visul meu, cel care mă însoțește de ceva vreme, este să trăiesc într-o țară în care timpul să fie apreciat, să fie corect gestionat și oamenii să înțeleagă că acesta este cea mai prețioasă resursă a vieții. În prezent, timpul reprezintă, de fapt, motivul cel mai real și important pentru care românii din diaspora aleg să nu se mai întoarcă în România. Nu salariile și sărăcia au fost principalul factor care i-a gonit, ci lipsa speranțelor, lipsa unei perspective, și timpul. În orice activitate întreprinsă în această lume, timpul are o importanță aparte. În China, Rusia, America și în toată Europa, toate proiectele inginerești au la bază timpul, timpul scurt de finalizare. Doar la români, nu. Citeam o carte a lui Constantin Rădulescu Motru, scrisă prin 1923, dacă nu mă înșel, în care spunea că modul de viață al românului include o risipă inutilă a timpului, fără ca acesta să conștientizeze că, de fapt, pierde cea mai importantă dar și irecuperabilă resursă. Pînă în 1989, timpul era gestionat într-un mod util, mai bun. După 1990, gestionarea timpului a luat o turnură haotică, cei care aveau ca obiectiv dezvoltarea țării au pus timpul pe ultimul loc, iar îmbogățirea lor – pe primul. Astfel, după 2007, românii lipsiți de speranță au ales să își bage picioarele în modul obtuz de lucru al administrației de la București, și să plece. Faptul că alegi să pleci în Occident, care e la doar 1000 km vest de casă, înseamnă că înaintezi în timp cel puțin 50 de ani. Asta este realitatea. Acolo, populația a ajuns la un nivel în care orice om se simte în largul său. Beneficiază de infrastructura pe care în România nu o avem acum și nu o vom avea nici peste 20, 30 de ani. Există acolo o administrație pe care în România nu o avem acum și pe care nu o vom avea nici în următorii 20, 30 de ani. Există o legislație care ajută, e mai la îndemînă, mai puțin coruptă și chiar o piață alimentară mai sănătoasă, ceea ce noi, în România, nu avem. Iată de ce politicienii care spun că dau ,,n” mii de euro ca să aducă românii înapoi în țară, nu au succes. Pentru că românii nu mai vor să se întoarcă în timp, în locuri unde politica distruge vieți și generații, în locul unde cozile de topor ruinează o țară. Ei vor să rămînă acolo, în viitor, într-o viață pe care o vor trăită la maxim, chiar dacă pentru a face asta sînt nevoiți să își sacrifice relațiile cu țara, cu familia aflată aici.

Timpul este atît de prost gestionat în România, încît te îngrozește numai ideea că în 30 de ani bandiții care au condus țara nu au făcut nici măcar o autostradă ca lumea și că, în afară de cele cîteva drumuri care sînt promovate la TV, în rest, țara e praf. Nu avem nimic care să ne arate că sîntem la un nivel acceptabil al civilizației. Dimpotrivă.

România anului 2019 este a interlopilor, fie că sînt ei politicieni sau de drept comun, este a furtului, a hoției, a cătușelor, a Serviciilor, a lucrului făcut de mîntuială, a unei educații slabe, a unor personaje care, în loc să fie la închisoare, sînt la conducerea țării. România este un paradox pînă la urmă, un stat polițienesc în care infractorii sînt stăpîni. Sună ciudat, nu?

Toți avem un vis, toți ne dorim ca în timpul vieții noastre să asistăm la lucruri frumoase, mărețe și folositoare. Și cînd vedem că asta nu se întîmplă, avem de ales între a pleca peste graniță, pe la Nîdlac, sau a rămîne în țară și să devenim mai răi, mai frustrați, mai blazați sau, la o adică, mai indiferenți.

Visul meu s-a spulberat demult. A trebuit să renunț la el, așa cum mulți români au renunțat la visurile lor, lăsînd în loc un mare gol pe care, din cînd în cînd, îl umplu cu mici realizări individuale. Democrația pentru această țară, România, s-a dovedit a fi un experiment trist, catastrofal, în care cel puțin două generații, dacă nu chiar trei, vor avea de suferit. Nu așa am visat eu în 1989, așa cum nici cei uciși acolo nu au crezut că are să se întîmple. Mult prea mult sînge a făcut să ajungem atît de jos, noi ca națiune, mult prea mulți au trebuit să moară pentru ca România să ajungă colonie. Chiar nu se putea găsi o altă cale?

TANO

Păreri și opinii