Unde a dispărut Isus 18 ani? (2)

in Lecturi la lumina ceaiului

Trei ani de noviciat
Ca să aparţii comunităţii de la Qumran nu era deloc uşor. Orice aspirant era primit numai după ce trecea printr-o perioadă de trei ani de probă. În primul an, candidatul trebuia să respecte întocmai legile stabilite de Marele Învăţător. În al doilea an, era primit în comunitate, dar n-avea voie să participe la prînzurile comunitare. O comisie de experţi îi evalua calităţile fizice, psihologice şi spirituale. Papirusurile descoperite în peşterile de la Marea Moartă menţionează criteriile inadmisibile pentru un membru al esenienilor: „dinţi inegali, degetele de la mîini grase, picioarele cărnoase şi pline de păr şi degetele de la picioare grase şi scurte“. În schimb, era ideal omul cu „barba cîrlionţată, tonul vocii simplu, dinţii ordonaţi, dacă nu este nici înalt, nici scund, degetele de la mîini să fie slabe şi fine şi picioarele să fie zvelte“. La sfîrşitul celui de-al treilea an, novicele era primit în comunitate printr-o ceremonie solemnă, în timpul căreia noul membru îşi mărturisea public păcatele, făcea prima baie de purificare, jura să accepte în totalitate Legea lui Moise şi primea trei obiecte: făraşul (util şi necesar pentru evacuările corporale), o tunică albă, pentru actele comunitare şi o cingătoare de lînă.
Legile dure ale esenienilor
Orice esenian muncea, aşa că, dacă Isus a trăit printre ei, atunci şi el a primit sarcini în folosul comunităţii. La amiază, cu toţii se întorceau în colonie pentru baia rituală şi prînzul comunitar. Se mînca, ascultînd, în tăcere absolută, pasaje din Biblie. Apoi, lumea se întorcea la muncă pînă la asfinţitul soarelui. Ziua se încheia cu rugăciune, studierea Legii şi cina comunitară. Cea mai uşoară pedeapsă era excluderea de la masa în grup, dar se putea ajunge la excluderea din comunitate a celor ce criticau munca şi pe Învăţător, care moţăiau în timpul orelor de muncă, scuipau sau lăsau să li se vadă anumite părţi ale corpului, îmbrăcau haine şifonate, rîdeau fără motiv, vorbeau în timp ce vorbea altul. Începînd cu vîrsta de 21 de ani, esenienii trebuiau să se căsătorească. Renunţarea la viaţa de cuplu era considerată o încălcare gravă a legii divine. Spre deosebire de ceilalţi evrei, esenienii se căsătoreau o singură dată în viaţă, fără nici o excepţie, chiar şi cei care rămîneau văduvi. Se mai spune despre esenieni că erau buni cunoscători ai leacurilor naturiste. Comunitatea esenienilor a încetat să mai existe în anul 68 d.Chr., decimată de legiunile romane. Se pune întrebarea dacă o astfel de sectă l-a atras pe Isus? Specialiştii cred că, la acea vreme, şcoala fariseilor era mult mai avansată şi aici Isus ar fi avut mai multe de învăţat decît de la cazonii esenieni. În plus, nu se ştie ca Isus să fi fost căsătorit. Iar Învăţătura lui nu seamănă cu pedepsele promovate de esenieni.
Cu unchiul Iosif, în Britania
Conform unor legende britanice din Evul Mediu, copilul Isus ar fi călătorit, împreună cu Iosif, în Britania, unde s-ar fi stabilit la Priddy, iar mai apoi şi-ar fi construit primul bordei din nuiele, la Glastonbury. Poetul William Blake s-a inspirat din această legendă şi a scris poemul “And Did Those Feet în Ancient Time“ („Şi ce au făcut acele picioare în vremuri străvechi“). Unele variante ale legendei spun că Iosif, care era negustor de cositor, i-ar fi luat cu el pe Isus şi Maria în Britania. Scriitorul Gordon Strachan crede că tînărul Isus ar fi ajuns în insulă pentru ca să studieze cu preoţii druizi. Legenda a servit la lansarea mai multor digresiuni: motivul pentru care apostolul Pavel a ajuns în această parte a lumii, fondarea bisericii romane, înfiinţarea, în Britania, a primei biserici creştine, după cea de la Ierusalim. Cît despre Iosif, acesta nu a fost tatăl Mîntuitorului, ci unchiul lui, Iosif din Arimateea, un negustor bogat, cu o flotă mare de nave care a făcut comerţ cu cositor pentru romani, între Anglia şi Marea Mediterană. El ar fi devenit tutorele lui Isus, după moartea tatălui. În Anglia, Isus a trăit în studiu, rugăciune şi meditaţie. Un cercetător britanic, pe nume C.C. Dobson, afirmă că a găsit dovezi care atestă că Isus a ridicat şi o bisericuţă, în ultimii ani ai domniei lui Tiberius (27 d.Chr.). Deşi există date privind acei ani, localitatea Glastonbury nu e pomenită, pentru simplul motiv că Iosif din Arimateea a cumpărat întregul pămînt şi, în acest fel, satul nu mai plătea impozite.
Din mină, în America de Sud
Cei care susţin că Mesia a stat 18 ani în Vestul Marii Britanii de astăzi se bazează şi pe cîteva dovezi simbolice. Astfel, pe arcul de piatră al bisericii Place Manor sînt reprezentate o ancoră, un miel şi o cruce. Pictogramele care însoţesc sculptura povestesc despre Isus şi unchiul său, care au venit în zonă cu afaceri cu cositor. O altă poveste tradiţională este cea în care Isus îi învaţă pe minerii din Cornwall cum să obţină cositor din minereu. Vechi hărţi din acest oraş sînt marcate cu două inscripţii interesante: „Corpus Christi“ şi „Roata lui Isus“ („roată“ fiind un cuvînt folosit în Cornwall pentru „mină“). De asemenea, în zona minieră Cornwall au fost descoperite numeroase tunici cu cruci desenate. Un alt argument ar fi şi acela că, printre locuitorii din Priddy, e o vorbă veche: „La fel de sigur cum Domnul Nostru a fost la Priddy“. Copiii colindă de Crăciun astfel: „Iosif a fost un negustor de cositor, care a sosit pe mare într-o barcă“. Să fi trăit Isus în Marea Britanie? De ce ar fi ales tocmai acest loc, cu o climă atît de aspră faţă de cea de acasă? Şi-apoi, dacă unchiul lui avea corăbii, de ce nu a ales să cutreiere mai multe locuri interesante din lume? Unele teorii răspund: dar cine spune că nu a călătorit? În America de Sud, Isus este pomenit în legende ca locuitor al acelor plaiuri. Iar diverşi interpreţi cred că succesul complet şi rapid al conchistadorilor se explică tocmai prin prezenţa lui Isus, înainte de venirea acestora. Mîntuitorul a pregătit popoarele amerindiene pentru contactul cu europenii, atunci cînd le-a lăsat promisiunea că Mesia Se va întoarce.

(va urma)
OMAE BAZOOKA

COMENTARII DE LA CITITORI