Unde ne sînt sfintele?

in Lecturi la lumina ceaiului

Din lecturile unui bun creştin

 

Am scris, recent, despre cartea lui Vasile Andru, intitulată „Mistici din Carpaţi“. Revenind la aceasta, aducem în discuţie o situaţie obiectivă, care ţine de latura sfinţeniei: la ortodocşi predomină sfinţii, iar la catolici – sfintele. Deşi în număr mic, totuşi, cîteva chipuri de sfinte românce s-au ridicat pînă la focul mistic al nuntirii cu Christos. Să ne amintim de ele.

  1. Cuvioasa Parascheva (Sec. XI), cea mai cunoscută dintre sfintele românce, este originară din Tracia, nu departe de Constantinopol, dar care a urmat un destin românesc. De mică

s-a deprins cu faptele bune, creştineşti, cum ar fi rugăciunea, postul şi milostenia. Alegînd traiul într-o mînăstire, unde putea să fie mai aproape de Christos, ea a împărţit la săraci toată averea sa, moştenită de la părinţi. După ce a plecat din Constantinopol, a mers în Ţara Sfîntă, apoi, la vîrsta de 27 de ani, s-a întors la Epivat, unde şi-a predat sufletul în mîinile preaiubitului ei Mire, Isus Christos. După multă vreme, Dumnezeu a descoperit moaştele acesteia şi le-a proslăvit ca tămăduitoare şi făcătoare de minuni, spre bucuria bolnavilor şi a săracilor, care şi-au găsit alinare doar atingîndu-le. Dar vremurile au făcut ca moaştele Sfintei Cuvioase Parascheva să fie strămutate ba la Tîrnovo, ba la Belgrad, ba la Constantinopol. Dimitrie Cantemir spune că, pe la 1641, domnitorul Vasile Lupu a cheltuit 300 de pungi cu aur la Poartă pentru a aduce moaştele la Iaşi, pe care le-a depus la Biserica Trei Ierarhi, ctitorită de el. În fiecare an, la data de 14 octombrie, cînd se prăznuieşte Sfînta Parascheva, zeci de mii de credincioşi se calcă în picioare să atingă şi să se închine la moaştele expuse la Catedrala Metropolitană din Iaşi, în nădejdea că se vor vindeca de boli şi vor avea un trai îndestulat. Nu e greu să ne închipuim ambulanţele, care cară, la spitale, răniţi, şi pe poliţişti încercînd să ţină mulţimea în frîu. În schimb, în timpul anului, nu calcă nimeni pragul catedralei, pentru a se închina la moaşte. La fel se întîmplă şi în Bucureşti, la sărbătorirea Sfîntului Dumitru.

  1. Teodora de la Sihla s-a născut în satul Vînători-Neamţ, în anul 1650, şi a fost contemporană cu Antim Ivireanu şi Dimitrie Cantemir. Simţind chemarea către Christos, a renunţat la căsătorie şi a intrat în Schitul Vărzăreşti, unde a găsit o vrednică îndrumătoare, pe schimonahia Paisia. După moartea maicii Paisia, Teodora s-a retras în Munţii Sihla, din Neamţ, într-o chilie. Acolo a rămas mai bine de 30 de ani. Cu timpul, a ajuns să se lepede de necesităţile trupului, cum ar fi mîncarea, apa, sau somnul. Rămasă singură, avea viziuni mistice. Căpătase şi darul levitaţiei, lucru rar întîlnit printre călugării noştri. Moaştele Sfintei Teodora de la Sihla se găsesc la Kiev, în Biserica Lavra Pecerska. A fost comparată chiar cu Maria Egipteanca.
  2. Sfînta Muceniţă Filofteia (Sec. XIII) s-a născut în oraşul Tîrnovo, din Bulgaria, din părinţi creştini. După moartea mamei sale, a început să lucreze, cu osîrdie, la faptele cele bune: mergea la biserică şi asculta Sfînta Liturghie, postea, îi hrănea pe cei flămînzi şi îi îmbrăca pe cei goi. La scurt timp după moartea consoartei sale, tatăl Filofteei s-a recăsătorit, iar mama sa vitregă a început să o persecute. O pedepsea chiar şi tatăl ei, ceea ce a dus la moartea prematură a fetei. Însă Dumnezeu a înnobilat feciorelnicul ei trup cu o lumină de slavă cerească. Tot cu voia lui Dumnezeu, Sfînta Filofteia a fost îngropată în Biserica Domnească din Curtea de Argeş, ctitorită de Negru-Vodă, însă, după ridicarea, la 1517, a Mînăstirii Curtea de Argeş, din voinţa Sfîntului Voievod Neagoe Basarab (1512-1521), moaştele ei au fost strămutate acolo, dînd, astfel, tămăduire la toată lumea.
  3. Cuvioasa Teofana Basarab (n. 1330) este o altă sfîntă româncă din neamul Basarabilor. La început, a fost măritată cu un ţar din Tîrnovo, după care a schimbat palatul regesc cu o chilie mînăstirească din Vidin. Moaştele ei au fost duse la Istanbul, în 1520, de sultanul Soliman, şi acolo se află şi acum.

Alte nume de călugăriţe românce: Nazaria de la Văratec, cea clarvăzătoare, Safta Brâncoveanu, tot de la Văratec, Isidora Pustnica, de la Sihla (d. 1937), care a stat în pustie 37 de ani, Xenia Velisarie de la Agafton, verişoara lui Eminescu pe linie maternă, pustnică vreme de 60 de ani, şi ucenica ei Agafia Moisa, care a trăit aproape 100 de ani. Să n-o uităm pe Melania Mincu, din comuna Chiajna, ascetă, timp de 22 de ani, într-un schit de pe malul Iordanului, care l-a avut ca duhovnic pe Ioan Hozevitul. Şi nici pe Olga Greceanu, contemporană cu noi (d. 1978).

Siluan Athonitul

Siluan Athonitul (1866-1938) a fost un ţăran rus, pe numele lui de mirean Simeon Ivanovici Antonov, care, după 46 de ani de viaţă monahală neştiută pe Sfîntul Munte Athos, a sfîrşit prin a deveni cea mai strălucită figură a ortodoxiei din Secolul XX. El ne-a lăsat mai multe însemnări care au legătură cu spiritualitatea epocii noastre, în care dezvăluie omului modern fantastica aventură interioară a sfinţeniei. După ce a trăit 26 de ani ca simplu ţăran, în Gubernia Tambov, cuviosul Siluan a ales să vieţuiască, mai bine de o jumătate de veac, în mînăstirea rusească Sf. Pantelimon de pe Muntele Athos. Dar, prin cuvioşia, sfinţenia şi modul de viaţă după Christos, el se numără printre cei 300 de sfinţi pe care i-a dat Sfîntul Munte de-a lungul timpului. Canonizarea lui Siluan Athonitul, din 1987, a proclamat, în mod oficial, întregii ortodoxii, autenticitatea sfinţeniei vieţii şi scrierilor acestui mare „bătrîn“ („heron“, în greceşte, şi „stareţ“, în ruseşte). Astfel, la comemorarea a 50 de ani de la adormirea sa, a avut loc şi cea dintîi prăznuire bisericească a sa ca sfînt cuvios al Bisericii Ortodoxe de pretutindeni. La sporirea faimei postume universale a Fericitului Siluan, precum şi la difuzarea însemnărilor sale remarcabile, aflate la graniţa dintre stilul memorialistic şi cel afonistic cu substrat religios, un rol important l-a jucat Părintele Arhimandrit Sofronie Saharov. Acesta l-a cunoscut bine, deoarece i-a fost ucenic la Mînăstirea Sf. Pantelimon, şi nu i-a fost greu să scrie cartea „Stareţul Siluan. Viaţă – Învăţătură – Scrieri“, publicată în limba rusă, la Paris, în 1948, şi tradusă, mai apoi, în numeroase graiuri. Cuviosul Siluan a scris mai multe cărţi, însă opera lui de căpetenie rămîne „Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei“, ediţia a IV-a, revizuită şi tradusă în limba română de diaconul Ioan I. Ică jr., la Editura „Delsis“, în 2001. Lucrarea este considerată cel mai preţios document spiritual al secolului nostru, de aceea, Sf. Siluan Athonitul se ridică deasupra Sfîntului Simeon Noul Teolog. Aceste însemnări, descoperite, după moarte, în chilia sa, constituie unul dintre cele mai fascinante documente spirituale ale secolului nostru.

Într-o vreme cînd Teoria Relativităţii, a lui Albert Einstein, a eliberat surse colosale pentru viaţă, dar şi pentru distrugerea ei prin focul apocaliptic, gata să ne înghită, cartea lui Siluan Athonitul oferă omului modern fantastica aventură interioară a sfinţeniei, singura posibilitate prin care mai poate fi salvată omenirea. Răstignită, inima sfîntului atinge şi Raiul, şi Iadul. Fără Isus Christos, caracterul tragic al Istoriei umanităţii, generat de păcat şi de forma lui supremă, numită mîndria, nu va afla vreo soluţie de mîntuire. Numai pocăinţa ne aduce pe calea nouă a iubirii de Dumnezeu (iadul pocăinţei) şi de aproapele nostru (iadul iubirii). Dar la pocăinţă se ajunge prin rugăciune fierbinte şi smerenie. Apropierea de Lumina lui Christos scoate în evidenţă, în primul rînd, iadul, păcatele şi nevrednicia noastră. Să-L iubim pe Dumnezeu şi pe aproapele nostru, aşa cum Dumnezeu a coborît în iad, ca să-l scoată pe Adam, care ispăşea pentru păcatul originar. În Secolul XX, omenirea a trecut prin două războaie mondiale, totalitarisme, fanatisme şi prin ororile cele mai atroce din Istorie. De aceea, Cuviosul Siluan Athonitul se face mesagerul lui Dumnezeu şi ne transmite, prin cartea sa, ultimul cuvînt: „Dacă nu vom găsi, rapid, smerenia lui Christos şi iubirea de vrăjmaşi, omenirea nu va putea să se salveze de la distrugerea morală şi, în cele din urmă, fizică“.

„Vămile văzduhului“

Clasificarea de mai jos a fost făcută de Sf. Teodora, care, pentru a ne lămuri, a întrebat îngerii de unde ştiu stăpînii văzduhului toate faptele noastre, ascunse şi cunoscute. Îngerii i-au răspuns că, la Sfîntul Botez, fiecare creştin primeşte de la Dumnezeu cîte un înger păzitor, care, ocrotindu-l pe om în chip nevăzut, îl povăţuieşte, zi şi noapte, pînă în ceasul morţii. Se spune că îngerul consemnează, în scris, toate faptele, bune sau rele, ale acelui om, care, astfel, aşteaptă răsplata de la Dumnezeu. Dar şi diavolul este acolo şi încearcă să-l ducă pe muritor în ispită. Şi el notează faptele rele ale omului. Aşadar, se ştie despre Vămile văzduhului că sînt în număr mare. La prima vamă sînt cercetate păcatele oamenilor, făcute cu cuvîntul: batjocora, defăimarea, strigătele, luarea în deşert a lucrurilor sfinte.

Cea de-a doua vamă este cea a minciunii, a încălcării jurămîntului.

A treia vamă este a clevetirii, a bîrfei, calomniei.

A patra vamă este a plăcerii pîntecului, îmbuibării, nerespectării posturilor, beţiei.

A cincea vamă este a lenevirii şi a nepăsării de Dumnezeu.

A şasea vamă este a hoţiilor de tot felul.

A şaptea vamă este a iubirii de avuţii şi a zgîrceniei.

A opta vamă este a cămătăriei.

A noua vamă este a nedreptăţii (aici intră judecătorii, mituitorii, negustorii cu cîntare măsluite).

A zecea vamă este cea a zavistiei.

A unsprezecea vamă este a trufiei.

A douăsprezecea vamă este a mîniei.

A treisprezecea vamă este a facerii de rău.

A paisprezecea vamă este a uciderii, tîlhăriei şi bătăii.

A cincisprezecea vamă este a vrăjitoriilor.

A şaisprezecea vamă este curvia.

A şaptesprezecea vamă este preacurvia (adulterul).

A optsprezecea vamă este sodomia.

A nouăsprezecea vamă este a nemilostivirii.

A douăzecea vamă este a eresurilor, lepădării de credinţă, de iubirea faţă de Dumnezeu.

Dacă reuşeşti să treci de această ultimă vamă, ţi se deschid porţile Raiului. (Fragment din lucrarea „Cuvînt despre moarte“, de Sf. Ignatie Briancianinov, apărută la Editura Sophia).

PAUL SUDITU

COMENTARII DE LA CITITORI