UNDEVA, ACOLO, SE PREGĂTEŞTE O PETRECERE ROCK!

in Lecturi la lumina ceaiului

În timp ce-l adormeam în seara asta pe cel mic şi-i fredonam „Wish you were here“, a lui Floyd (i-a plăcut mult, a adormit în 15 minute, pe „Avion cu motor“ şi „Alunelul“ e nevoie de cel puţin 40 de minute…), pe întuneric, m-am gîndit ce-ai fi spus tu, tată, dacă ţi-aş fi povestit că aproape 200 de tineri de vîrsta mea au ars de vii şi-au fost intoxicaţi pînă la moarte, în doar cîteva secunde, la un concert rock. Tu, care, în serile tale de timp special cu fetiţa ta (acum 30 de ani nu se numeau aşa, ci, mai degrabă, „vezi că eu sînt tura doi, ies diseară la 10, e rîndul tău să faci ceva cu copilul“), mă duceai la concerte rock, urcată pe umerii tăi înguşti. Nu pricepeam mare lucru, dar îmi plăcea, te vedeam fericit, eram fericită. Tu, care-mi puneai mereu la pick-up numai Led Zepp, şi Deep Purple, şi Queen, şi care spuneai despre Macarena şi Blue System că aia nu-i muzică, ci compot de mere.

– Muzica e ce avem noi aici (şi arătai cu degetul spre raftul cu viniluri), şi aici (şi-ţi mutai degetul spre inimă)!

Tu, care pe vremea cînd nu era voie să asculţi decît Dan Spătaru, făceai rost de discuri şi benzi cu David Bowie şi Jimmy Hendrix, tu, care dădeai cele mai tari petreceri, pentru că-ţi băgai toţi banii în boxe şi staţie adusă de la nemţi, de un amic şofer pe TIR.

Tu, care mi-ai turnat în urechi Stones, şi Jethro Tull, şi Floyd, pe vremea cînd puştii de vîrsta mea ascultau Sandra, ce-ai fi spus dacă ţi-aş fi povestit că aproape 200 de tineri au murit sau au fost grav răniţi la un concert rock?

– Cine-i de vină?, m-ai fi întrebat, cu ochii cît vinilurile tale, dînd cu palma de masă.

– Nişte patroni de club.

– Să-i scoatem din casă şi să le dăm foc, mi-ai fi spus.

– Şi nişte oameni de la o firmă de pirotehnice.

– Să mergem peste ei să-i gazăm, mi-ai fi spus, roşu la faţă de furie.

– Şi un guvern şi o administraţie de corupţi, şi noi, tată, şi noi. Eu, mama, prietenii mei, prietenii tăi. N-ai mai fi spus nimic. Pentru că tu nu ştii cît de rău am ajuns, tu ai plecat acum mulţi ani în altă parte, unde aşa un carnagiu n-ar fi fost, probabil, posibil.

Dar tu eşti mort, tată. Iar eu fredonez pe întuneric copiilor mei ritmul copilăriei mele rock cu tine. Mi-e dor de tine, de muzica ta, de tine cîntînd la muzicuţa Sofiei „Blowing in the wind“, ca ea să danseze în rochia ei albă de in. 45 de tineri au venit zilele astea acolo unde eşti şi tu. Vor mai veni şi alţii. Frumoşi, tată, tineri. Fotografi, toboşari, arhitecţi, reporteri, studenţi, elevi, oameni ca noi, tată. Erau fericiţi acolo, erau liberi, cîntau, dansau, ascultau muzică, aşa, ca tine şi ca mine.

O să-i recunoşti, tată. Miros puţin a fum şi mult a libertate. Sînt mulţi, dar nu-s doar numere, aşa să ştii. Sînt liberi, tată, liberi, aşa cum ai fost şi sper că eşti şi tu. Mi-e dor de tine, tată. Mi-e dor şi de ei, deşi nu i-am cunoscut niciodată. Să staţi împreună pe-acolo tată, să faceţi muzică laolaltă. Ei la tobe şi la chitare, tu la muzicuţă sau la staţie. Să puneţi muzică rock acolo, să daţi tare, tată, să crape cerul, să se audă pînă la noi, să ne adoarmă copiii, să ni se trezească sufletele.

PRINŢESA URBANĂ

COMENTARII DE LA CITITORI