UVERTURA UNEI MORŢI ANUNŢATE

in Lecturi la lumina ceaiului

 

 

În numărul de marţi, 15 septembrie, al ziarului „Tricolorul“ am republicat ultima poezie a lui Corneliu Vadim Tudor, din noaptea de 6 spre 7 septembrie 2015, „Ultima cafea“, care s-ar putea numi „Uvertura unei morţi anunţate“, ca o parafrazare a lui Luis Garcia Marques, „Cronica unei morţi anunţate“. O re-re-publicăm astăzi, din nou, în ziua în care Tribunul tuturor românilor adevăraţi şi iubitori de ţară pleacă pe ultimul său drum. A fost atît de vizionar în tot ceea ce a spus, la fel ca şi Mihai Eminescu, unul dintre idolii săi, care a fost depus pe catafalc tot la Biserica Sfîntul Gheorghe Nou, încît şi-a prevestit pînă şi moartea. Simţea că firul din ghemul vieţii lui ajunge la capăt, dar încă se lupta să trăiască, să ducă mai departe idealurile României Mari. Steaua care l-a călăuzit toată viaţa nu se va stinge niciodată, pentru că a lăsat, în urma lui ceva de care să ne amintim: o operă de excepţie, compusă din discursuri, pamflete, poezii de mare sensibilitate sufletească, materiale publicate în ziarele sale de suflet „România Mare“, „Politica“ şi „Tricolorul“, şi tot ce-a apărut sub semnătura lui. Era foarte interesat de latura spirituală, de fenomenele paranormale, poate şi pentru că el însuşi era un fenomen. Avea o capacitate atît de mare de muncă, încît, uneori, ne întrebam de unde atîta putere. Se pare că se hrănea din lumea spirituală, citind şi iar citind, nopţi şi zile în şir, fără nici un pic de odihnă. Cărţile erau hrana lui, putea să nu mănînce ore în şir, dar să citească pînă la infinit şi să reţină, cum puţini pot să o facă. Era o întreagă enciclopedie în mintea lui, aranjată metodic pe sertăraşe, pe care doar le deschidea şi-ţi dădea informaţiile de care aveai nevoie. O asemenea minte se naşte o dată la 1.000 de ani, şi noi am avut bucuria să o cunoaştem şi să o apreciem. A fost un om integru, iar pentru acest lucru şi pentru faptul că umbla cu stindardul Dreptăţii în vîrf de băţ a fost vînat, dat la o parte, marginalizat de mai toate posturile de televiziune, pentru că spunea lucrurilor pe nume şi deranja.

Dar asta nu l-a împiedicat să „intre pe geam“, aşa cum îmi spunea mie: „Măi, Ionică, măi micuţo, de tine nu scapă omul, eşti ca scaiul prins de blana oii“, sau „Eu te dau afară pe uşă şi tu te întorci înapoi pe geam“. Pentru că asta a fost relaţia mea cu Corneliu Vadim Tudor. Îl cunosc din 1995, dintr-un moment de cumpănă în viaţa mea, cînd mi-a întins o mînă de ajutor, oferindu-mi un loc de muncă la revista „România Mare“. A fost ca o mană cerească pentru mine. Mai apoi, m-a ocrotit atunci cînd tatăl meu a trecut în lumea celor drepţi, fiindu-mi ca un al doilea tată. Mai mult, a avut grijă şi de familia mea, aducînd-o şi pe fiica mea mai mică să lucreze împreună cu mine. A ajutat atît de mulţi oameni, încît ar trebui ca Dumnezeu să-i ofere cel mai bun loc în „Tribuna Cerească“, de unde sînt sigură că ne va veghea, în continuare, cu aceeaşi dragoste părintească. Pentru el, noi toţi am fost copiii lui, pentru care se îngrijora cînd nu avea bani să ne plătească, pentru că era pîinea noastră cea de toate zilele. Şi el ştia asta, şi îl măcina vina, pentru că a fost corect întotdeauna şi iubitor de oameni. Altfel n-ar fi strîns în jurul lui atîta popor, care l-a aplaudat şi l-a susţinut în campaniile electorale, 5 la număr, cînd a candidat la Preşedinţie. Dar n-a fost să fie. Zarurile le-au fost favorabile altora, care au trişat pe toate fronturile. Toate aceste dezamăgiri s-au dus la inima lui mare şi generoasă. Şi această inimă a explodat de prea multă dragoste. N-a mai avut loc să stea în pieptul lui de Hercule. Pentru că avea o statură herculeană, care impunea respect. Pe unde apărea, totul se lumina în jur, fiindcă ştia să-i facă pe oameni să-l asculte şi să-l înţeleagă. Era apropiat de acest popor oropsit şi l-a iubit ca pe lumina ochilor. Popor Român, cinsteşte-l pe cel care a fost Corneliu Vadim Tudor, şi ruşine tuturor celor care nu-l lasă să se odihnească în pace, nici măcar în al 11-lea ceas, mă refer la unele posturi de televiziune, care scot din sertare lucruri care nu ar fi trebuit spuse în asemenea momente. Isus a zis, cînd lumea s-a adunat să arunce cu pietre în Maria Magdalena: „Cel fără de păcat dintre voi să arunce cel dintîi piatra asupra ei. Iar ei, auzind aceasta şi mustraţi fiind de cuget, ieşeau unul cîte unul, începînd de la cei mai bătrîni şi pînă la cel din urmă, şi a rămas Isus singur, şi femeia stînd în mijloc“. (Evanghelia după Ioan; Ioan 8:3-11) Maria Magdalena avea să-I devină lui Isus cel mai devotat discipol. Aşa vă spun şi vouă: dacă vă consideraţi fără de păcate, continuaţi să-l aduceţi în prim-plan, cu păcatele lui, iar dacă nu, daţi-i pace, şi lăsaţi familia să-l plîngă aşa cum se cuvine unui român adevărat. Pace ţie, Corneliu Vadim Tudor şi bunul Dumnezeu să-ţi ierte toate păcatele, şi cele cu vină, şi cele fără de vină. Amin!

CARMEN IONICĂ

P.S.: Din păcate, Moartea a schimbat ceştile, pe negîndite, şi zaţul de pe fund a spus altceva: Vadim Tudor va merge cu mine. „Ilustra“ Moarte, de care n-avea teamă, l-a luat cu ea, ca să mai bea împreună o altă cafea.

COMENTARII DE LA CITITORI