Vă jucaţi cu răbdarea Poporului Român!

in Lecturi la lumina ceaiului

Infractorii ţării erau ocupaţi, în Parlament, cu votarea pensiilor speciale, pentru toţi nemernicii care au jefuit şi au vîndut ţara din 1990 încoace! Pentru distrugerea României, noi, poporul, mai trebuie să-i premiem şi cu pensii speciale! Numai că în aceste zile au fost deranjaţi de ciobanii din România. Iar România sîntem toţi! Apicultura şi oieritul sînt moştenite de la strămoşii noştri daci, din moşi strămoşi!

Nu ciobanii sînt scuipaţi în faţă prin această lege, ci întreaga Istorie milenară a poporului nostru. Poporul Român a supravieţuit în Istorie cu oile, cu stîna şi cu cîinii! Trebuie să ne alăturăm ciobanilor! România, trezeşte-te! Transhumanţa este de 2.500 de ani pe aceste meleaguri. Neamul nostru este omorît, în fiecare zi, prin legi împotriva lui şi în favoarea puilor de năpîrci care au nenorocit Neamul Românesc.

Redau în continuare poezia „Mioriţa“, cea mai grăitoare pildă a perenităţii Poporului Român pe aceste meleaguri:

Mioriţa, de Vasile Alecsandri

Pe-un picior de plai,/ Pe-o gură de rai,/ Iată vin în cale,/ Se cobor la vale,/ Trei turme de miei,/ Cu trei ciobănei./ Unu-i moldovan,/ Unu-i ungurean/ Şi unu-i vrîncean./ Iar cel ungurean/ Şi cu ce-l vrîncean,/ Mări, se vorbiră,/ Ei se sfătuiră/ Pe l-apus de soare/ Ca să mi-l omoare/ Pe cel moldovan,/ Că-i mai ortoman/ Ş-are oi mai multe,/ Mîndre şi cornute,/ Şi cai învăţaţi,/ Şi cîni mai bărbaţi,/ Dar cea mioriţă,/ Cu lînă plăviţă,/ De trei zile-ncoace/ Gura nu-i mai tace,/ Iarba nu-i mai place./ – Mioriţă laie,/ Laie bucălaie,/ De trei zile-ncoace/ Gura nu-ţi mai tace!/ Ori iarba nu-ţi place,/ Ori eşti bolnăvioară,/ Drăguţă mioară?/ – Drăguţule bace,/ Dă-ţi oile-ncoace,/ La negru zăvoi,/ Că-i iarbă de noi/ Şi umbră de voi./ Stăpîne, stăpîne,/ Îţi cheamă ş-un cîne,/ Cel mai bărbătesc/ Şi cel mai frăţesc,/ Că l-apus de soare/ Vreau să mi te-omoare/ Baciul ungurean/ Şi cu cel vrîncean!/ – Oiţă bîrsană,/ De eşti năzdrăvană,/ Şi de-a fi să mor/ În cîmp de mohor,/ Să spui lui vrîncean/ Şi lui ungurean/ Ca să mă îngroape/ Aice, pe-aproape,/ În strunga de oi,/ Să fiu tot cu voi;/ În dosul stînii/ Să-mi aud cînii./ Asta să le spui,/ Iar la cap să-mi pui/ Fluieraş de fag,/ Mult zice cu drag;/ Fluieraş de os,/ Mult zice duios;/ Fluieraş de soc,/ Mult zice cu foc!/ Vîntul, cînd a bate,/ Prin ele-a răzbate/ Ş-oile s-or strînge,/ Pe mine m-or plînge/ Cu lacrimi de sînge!/ Iar tu de omor/ Să nu le spui lor./ Să le spui curat/ Că m-am însurat/ Cu-o mîndră crăiasă,/ A lumii mireasă;/ Că la nunta mea/ A căzut o stea;/ Soarele şi luna/ Mi-au ţinut cununa./ Brazi şi paltinaşi/ I-am avut nuntaşi,/ Preoţi, munţii mari,/ Paseri, lăutari,/ Păsărele mii,/ Şi stele făclii!/ Iar dacă-i zări,/ Dacă-i întîlni/ Măicuţă bătrînă,/ Cu brîul de lînă,/ Din ochi lăcrimînd,/ Pe cîmpi alergînd,/ Pe toţi întrebînd/ Şi la toţi zicînd:/ „Cine-a cunoscut,/ Cine mi-a văzut/ Mîndru ciobănel,/ Tras printr-un inel?/ Feţişoara lui,/ Spuma laptelui;/ Musteţioara lui,/ Spicul grîului;/ Perişorul lui,/ Pana corbului;/ Ochişorii lui,/ Mura cîmpului?“/ Tu, mioara mea,/ Să te-nduri de ea/ Şi-i spune curat/ Că m-am însurat/ Cu-o fată de crai,/ Pe-o gură de rai./ Iar la cea măicuţă/ Să nu spui, drăguţă,/ Că la nunta mea/ A căzut o stea,/ C-am avut nuntaşi/ Brazi şi paltinaşi,/ Preoţi, munţii mari,/ Paseri, lăutari,/ Păsărele mii,/ Şi stele făclii!“.

Divine Justin

COMENTARII DE LA CITITORI