Vadim, acea neîncetată căutare

in Polemici, controverse

Motto: „Este o mare consolare pentru mine să-mi aminteasc că Domnul, pe care l-am simţit aproape, în credinţă umilă precum un copil, a suferit şi a murit pentru mine şi că El se va uita la mine cu dragoste şi compasiune” – W.A. Mozart.

De un an încoace, simt nevoia de a scrie despre Vadim – paradoxal, dar cît de mult aş dori să nu existe motivul de a scrie!… Să aşterni pe hîrtia amintirilor crîmpeiele unei vieţi care merită povestită este în acelaşi timp o bucurie şi o durere. Bucuria de a fi trăit în contemporaneitatea acelei sclipiri, dar şi durerea meta-trăirii – numită, vai, trecut…
De un an încerc să mă conving de existenţa firescului – da, asta e, Vadim era un om şi a murit. Faptul că nu reuşesc să accept… mă deprimă. Poate chiar în sens clinic. Pentru că, am mai spus-o în articol,e iar cei care mă cunosc o ştiu prea bine – nu am fost unul dintre lăudătorii lui Vadim; nu am fost unul dintre cei care îi trimiteau ditirambice felicitări, sau dintre cei ce trimiteau sms-uri pompos elogioase la emisiunile la care participa el. Erau destui dintre aceştia, unii dintre ei chiar îl divinizau, majoritatea însă credeau că găsiseră o cale de a obţine avantaje din partea puternicului preşedinte de partid puternic – ambele sintagme citibile cu explicaţia „pe atunci“. Nu am fost nici dintre cei ce-l firitiseau cu fiece prilej… Am realizat – şi am recunoscut asta – că abia după trecerea lui Vadim mi-am dat seama că el a fost pentru mine o lume – în care intrasem şi care, fără să realizez, mă acaparase. Moartea lui Vadim a fost pentru mine pierderea acelei lumi – sau poate pierderea drumului către acea lume. Articolele ce le-am scris despre el sunt, de fapt, o căutare, plopii de pe marginea drumului regăsirii lumii pierdute.
Mă uit în jur şi văd marea… Marea de mediocritate, marea de laşitate, marea de nimicnicie. O mare care ajunsese să-l izoleze pe Vadim ca pe o insulă – Vadim era naţionalistul extremist, era acuzatorul scandalagiu, era pamfletarul ce insulta, era anti-europeanul, era cel care ceruse execuţii pe stadioane, era nebunul… Oh, şi cîte altele spun ei că era Vadim… Dar despre ei, despre picăturile acestei mări, ce se poate spune? Că sînt incolori, insipizi, inodori, că sînt toţi la fel – precum picăturile mării. Nu au individualitate, personalitate – ei… sînt nimeni! A dispărut insula, dar a rămas legenda despre ea, dar despre picăturile mării care i-au luat locul ce se poate spune? Nimic. Odinioară a dispărut în mări Atlantida… În care mări? Nu se ştie, nu s-a păstrat decît legenda despre măreaţa, unica insulă…
De multe ori mi-am pus întrebarea ce s-ar fi întîmplat dacă?… Dacă Vadim ar fi fost mai maleabil şi ar fi ajuns preşedinte al ţării? Dacă Vadim nu ar fi oprit drumul lui Adrian Năstase către preşedinţia ţării? Dacă Vadim nu refuza să intre la guvernare? Dacă Vadim nu se supăra pe Le Pen? Dacă Vadim ar fi mers pe mîna lui Putin? Dacă Vadim ar fi acceptat ajutorul şi susţinerea din Orientul Mijlociu? Cu alte cuvinte, de multe ori l-am judecat pe Vadim – îl judecă omul pe Dumnezeu, darămite pe un semen…
Vorbeam, deunăzi, cu un vechi colaborator, Mihai Antonescu, publicist de excepţie, un spirit liber şi conflictual, gata de multe pentru prietenie, de la sacrificiu la trădare, cu alte cuvinte, un personaj pe placul lui Vadim…. Îi spuneam de intenţia mea de a organiza un Memorial, în care să discutăm de omul de cultură, publicistul şi patriotul Corneliu Vadim Tudor. Evident, l-am invitat să participe alături de Marius Tucă, Sorin Roşca Stănescu, Dumitru Avram, George Stanca şi alţi ziarişti de forţă şi caracter, despre care Vadim a scris şi cuvinte alese, dar şi o altă „samă“ de cuvinte – ţinînd, însă, întotdeauna seama de existenţa lor gazetărească – ceea ce, pentru un publicist ca Vadim, denotă respectul pe care l-a avut faţă de adevăraţii gazetari. Nu voi spune acolo, la Memorial, că Vadim a fost un monument de bunătate sau de geniu, îmi replica Mihai Antonescu, citînd parcă gîndurile mele – Vadim a fost Altceva, dar a fost şi Cineva – ceea ce merită consemnat în cronica acestor timpuri sărace, am continuat eu. Da, un om care nu şi-a ascuns cusururile, dar a suflet şi curaj, ceea ce transformă multe cusururi în motivaţii.
Într-adevăr, Vadim a avut harul motivării celor din jur, iar asta nu i se poate contesta – nimeni, în afara lui, nu a reuşit crearea unui curent naţional puternic, dar şi adaptat timpurilor şi realităţilor. Asta deoarece Vadim nu doar cunoştea istoria, dar o şi înţelegea, reuşind astfel să transforme naţionalismul în ceva anacronic şi vetust, aşa cum vedem că s-a întîmplat şi se întîmplă cu alte tentative de gen. Vadim a motivat tineri să creadă în idealul naţional, în geniul eminescian, în rafinamentul Ilenei Vulpescu, în forţa lui Eugen Barbu, în curajul exprimării intelectuale a lui Mihai Ungheanu sau Romulus Vulpescu…
Vadim a stimulat controversa, critica, pamfletul – nu în stilul celor care aveau în spate combinaţii pe bani mulţi sau interese străine, ci pur şi simplu libertatea gîndirii. Da, Vadim a fost un vector al deranjului şi, iată, vedem acum cîtă dreptate a avut să asmută simţurile răzvrătirii contra statu quo-ului ce se instaura, înţelegem acum, cînd prea puţine mai sînt de făcut şi prea puţini mai sînt alături… Aş putea spune că Vadim a supărat lumea iubind-o cu (prea) multă ardoare.
Mi-a rămas întipărită acea idée din teza lui de doctorat, publicată în „Cartea de aur“ – „Mozart era mai viu în coşciugul lui decît aceia care-l lăsaseră în drum spre cimitir, ascunzîndu-se de viscol în cîrciumă“. Poate că aceasta este şi lămurirea depresiei mele cronicizate – văd că lumea din jurul meu nu este nici pe departe atît de vie, de simţitoare, curajoasă şi onorantă, cum era lumea care s-a dus, o lume numită Vadim, Tribunul, Alcibiade… O lume pe care, în ciuda sfaturilor atîtor „curatori“ moderni, sper că nu voi înceta să o caut.
Nu pot să-i urez lui Vadim să se odihnească în pace, fiindcă azi nu e pace nici în cer. Îi urez doar o strălucitoare viaţă veşnică, aşa cum a fost şi cea printre noi.

Dragoş Dumitriu

P.S. Pe data de 15 septembrie, orele 18.00 voi organiza la Palatul Tinerimea Română (Strada Gutenberg Johann nr. 19, Sector 5 – repere: zona Chei, în spatele pieţei Kogăniceanu, Splaiul Independenţei colţ cu Schitu Măgureanu, vizavi de Teatrul Bulandra), sala „Club“, un Memorial cu titlul „Corneliu Vadim Tudor – omul de cultură, publicistul, patriotul“, la care vor participa personalităţi din lumea culturii şi presei care l-au cunoscut pe Vadim. Din partea familiei, vor fi prezente fiicele lui Vadim, domnişoara Lidia Vadim şi în calitate de continuator al celei mai importante creaţii de presă a lui Vadim, săptămînalul „România Mare“. Manifestarea, care nu va avea caracter politic, se intenţionează a fi totodată şi inaugurarea unui club de publicistică şi dezbateri pe teme importante pentru opinia publică, club care va purta numele lui Vadim. Mulţumiri domnului director Voicu Enăchescu pentru sprijinul acordat, precum şi domnului Vasile Lăcătuş pentru implicarea sa benefică.

COMENTARII DE LA CITITORI