Vadim – pilonul nemuritor al românismului (2)

in Polemici, controverse

Vorbind despre Vadim, nu mă pot mărgini doar la prietenia noastră de decenii, după cum nici duşmanii săi, care n-au vărsat o lacrimă pentru el, păstrîndu-şi plînsul pentru patronii lor mafioţi, care aşteaptă cătuşele, nu se vor adăpa la infinit din ură viscerală. Va veni odată, şi pentru ei, un ceas al adevărului despre Vadim, despre omul pe care l-au urît din invidie, l-au duşmănit fiindcă era prea drept şi prea mare pentru statura lor. A vorbi despre Vadim este ca şi cum i-ai striga numele într-o imensă peşteră, de unde, după doar cîteva clipe, reflectat de suprafaţa neregulată a stîncilor, numele lui ţi-ar reveni, înzecit, în urechi. Un asemenea fenomen nu se petrece doar în imperiul inert al pietrelor, ci şi la lumina zilei, unde mii, sute de mii de oameni rostesc şi repetă acest nume, ca un ecou fără sfîrşit, în cele mai variate posturi ale sale: Vadim poetul, publicistul, istoricul, politicianul, omul nestrămutatei credinţe în Dumnezeu. L-am întrebat, la un moment dat, care e pasiunea lui cea mai mare. Fără să se gîndească măcar o clipă, mi-a arătat stiloul… Citea enorm, dar la fel de mult şi scria. Într-una din cugetările sale, avea să spună mult mai mult despre suprema lui pasiune: ,,Scrisul nu e altceva decît amînarea morţii. Scriem nu ca să comunicăm cu contemporanii – cu care, de altfel, putem să şi vorbim, eventual la telefon, e mult mai lesne. Scriem pentru a lăsa ceva după noi…”. Şi, într-adevăr, Corneliu Vadim Tudor a scris toată viaţa, lăsînd în urma sa o operă vastă şi strălucitoare, cuprinsă în 38 de volume – nepreţuit hrisov al uneia dintre cele mai cumplite perioade a Istoriei noastre bimilenare.

Vadim a erupt spre marea creaţie literară, spre publicistică, spre marea cultură şi spre viaţa politică, prin poezie. Poet cu nemăsurat har, Corneliu Vadim Tudor coboară din stirpea lui Eminescu, Alecsandri, Coşbuc, Arghezi, Blaga, Bacovia şi a altor corifei ai liricii noastre. ,,Într-o lume de poeţi în care bate vîntul lepădării de lirism, unde anticalofilia declarată devine program, iar Apolon este suspectat de acte false, apariţia unui liric pur, de o perfectă ingenuitate (Corneliu Vadim Tudor – n.n.) surprinde şi, mai ales, jenează”, scria Eugen Barbu, în prefaţa volumului ,,Poeme de dragoste, ură şi speranţă”. ,,El strică jocurile iresponsablităţii ce au dus la ruinarea versului, impune rigorile uitate, cheamă la o rece judecată (…) Graiul poemelor şi al articolelor sale pare picurat de filocalii, şi un lirism proaspăt răscumpără cuvintele bolovonoase pe care le aruncă asupra vrăjmaşilor, pentru că, înainte de toate, este un polemist de marcă, cu un verb otrăvit, plin de venin şi urzici”. În pofida încercărilor josnice ale unor critici fără legitimitate, de a-l minimaliza şi de a-l elimina din viaţa literară, Corneliu Vadim Tudor s-a impus drept unul dintre redutabilii literaţi ai ultimelor 3-4 decenii, nu numai prin întinderea operei sale, ci şi prin valoarea ei estetică. Vadim este un liric de excepţie, o asemenea calitate izvorînd din sufletul său, pe cît de vulcanic, pe atît de gingaş, dar şi din dragostea şi preţuirea pe care le manifestă faţă de statura artistică şi menirea poetului, aşa cum o exprimă într-una dintre creaţiile sale: ,,Fii binecuvîntat pe veci, poete/ îngenunchez la steaua ta şi tac/ de-abia cutez, în nopţi nemărginite/ în templul tău să urc, să-mi aflu leac”. Şi tot el, Vadim, ne spune că poet adevărat este acela pentru care visul este mai important decît realitatea. În acest sens, Corneliu Vadim Tudor transpune deseori, în poezia sa, realitatea în reverii încîntătoare, ridicîndu-se, prin meditaţie şi idealizare, la condiţia poetului vizionar. Originalitatea şi farmecul poeziei sale izvorăsc din pasiunea cu care Vadim a răscolit, de-a lungul vieţii, vechi cronici, hrisoave şi legende, istoria, religia şi viaţa, sub multiplele ei aspecte, dar şi din dragoste faţă de natură. În acelaşi timp, frumuseţea şi viabilitatea liricii sale sînt un rezultat al asocierii poeziei culte cu cea populară, urmînd îndeaproape exemplul înaintaşului şi rudei sale, Şt.O. Iosif, acel ,,poet domol şi sfios în meserie”, cum îl caracteriza Mihail Sadoveanu.

(va urma)

NICOLAE DĂSCĂLESCU

COMENTARII DE LA CITITORI